Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Marturii’ Category

Eu, Domnul, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri.”                         Isaia 42:6

Mereu când ascult poveştile de viaţă ale oamenilor mă simt încurajată pentru că observ modul în care Dumnezeu aranjează atât de minunat toate evenimentele, astfel încât noi cei de azi să fim ceea ce suntem. Nu mai cred în coincidenţe. Dumnezeu nostru nu este un Domn al hazardului, El cunoaşte viaţa mea încă de când nu aveam un nume.

M-am născut într-o familie care nu-l cunoştea pe Dumnezeu, o familie care se considera credincioasă doar pentru că mergea de Crăciun şi de Paşte la biserică şi dădea din când în când pomană la săraci, din tradiţie. Eu cred că l-am căutat de mică pe Dumnezeu, îmi amintesc că adoram să vorbesc despre asta cu străbunica mea, o femeie foarte religioasă care mă punea să fac mătănii şi fel de fel de aplecări pentru mine, la vârsta aceea simple exerciţii de gimnastică. Într-un timp mă gândeam chiar că cel mai bun lucru care l-aş putea face cu viaţa mea este să mă călugăresc. Aceste gânduri din copilărie nu au o foarte mare importanţă însă ce vreau să arăt este că îl căutam într-o anumită măsură pe Dumnezeu. După cum aveam să aflu peste multă vreme, Domnul se lasă găsit dacă este căutat din toată inima.

Ce a urmat, nu a ţinut de mine şi acum când privesc în urmă văd cât de minunat au fost aranjate toate ca de un regizor ce mă aştepta să intru în scenă. Când eram foarte mică părinţii mei au divorţat şi a urmat o perioadă dureroasă pentru toţi din familie. Deşi prea mică să înţeleg, acest eveniment m-a afectat mai târziu când eram forţată (probabil fără rea intenţie a celor din familie) să trec de partea unei “echipe”. Eu şi mama ne-am mutat în casa bunicilor schimbând astfel cartierul.

Cine avea să ştie cum va acţiona Domnul? Nimeni! Este atât de spontan!

Acest cartier a fost locul unde mi-am petrecut mulţi ani din viaţă şi locul unde am cunoscut-o pe cea ce avea să devină cea mai bună prietenă a mea. Întotdeauna am apreciat familia ei pentru că erau nişte oameni extraordinar de iubitori, blânzi şi aveau pace. Lucru pe care eu nu-l puteam avea acasă.

Tatăl ei era pastor al unei biserici din cartier şi într-o zi am mers şi eu cu ei. Mi-a plăcut şi am început să merg mai des. Fiind vecini plecam împreună şi era uşor pentru mine şi mama mea. Nu pot spune că mergeam acolo pentru Domnul Isus neapărat, mergeam pentru copii, pentru jocuri…îmi plăcea să ascult poveşti cu Dumnezeu şi îmi dădeam interes dar nu acesta era scopul meu principal. Îmi amintesc că uneori încercam să vin mai târziu ca să ajung la timpul de jocuri şi să nu mă pună să mă rog. Eram foarte timidă pe atunci…

Peste ceva timp, familia prietenelor mele (2 surori: Ade si Oana) s-au mutat de la bloc şi am fost pusă în situaţia să vin singură la biserică…am început să vin mai rar.

Peste o altă bucată de vreme, tatăl fetelor a început să slujească în altă biserică de evrei mesianici şi am început să nu mai vin deloc în casa Domnului. Această perioadă a ţinut cam doi ani. Uneori mă simţeam vinovată că duminica eram în altă parte şi nu la biserică…dar treceam peste, când simţeam o chemare să merg la biserică îmi alungam gândul pentru că ştiam că cei de acolo vor veni să mă întrebe de ce nu am mai venit…ce aveam să le spun? Ceva special s-a întâmplat însă!S-a întâmplat în perioada când am aflat că fetele vor pleca alături de familia lor în Israel. O veste teribilă pentru mine: prietenele mele aveau să plece…pentru totdeauna! E ceva ce pentru alţii ar putea să nu aibă nici o valoare dar pentru mine a însemat foarte mult. Stăteam în cameră şi mă uitam pe geam şi am avut pur şi simplu o idee, o revelaţie aş spune. În mintea mea a venit următoarea întrebare: ” Când erau aici veneai la biserică, au plecat din bloc şi ai venit mai rar, au plecat din acea biserică ai venit şi mai rar…acum că pleacă în Israel, Mă vei uita de tot?” Atunci am hotărât să mă întorc în biserică. Îi mai promisesem lui Dumnezeu că mă voi întoarce dacă mă va ajuta la examene…şi după ce le-am trecut am uitat de promisiune. Îmi era foarte ruşine pentru că ştiam că nu aveam un motiv pentru care lipsisem atât…poate doar dorinţa mea de a trăi aşa cum am chef…

Totuşi am convins-o într-o zi pe mama să vină cu mine… Nu pot să explic în cuvinte ce am simţit în acea zi! Eram răvăşită! Aş vrea să spun că predica a fost puternică sau cântările înălţătoare, dar adevărul este că nu am auzit nimic din tot ce era în jurul meu. Eram doar eu şi Dumnezeu discutând şi eu abţinându-mă din răsputeri să nu plâng. Eram copleşită. Totuşi pentru cei din jurul meu ar fi fost destul de ciudat să pufnesc în plâns…aparent fără nici un motiv.

Deşi frica mea s-a împlinit, unii din cunoscuţi au venit să mă întrebe de ce nu am mai venit…ştiam că o fac din dragoste, asta este, mi-am înfruntat ruşinea. Îmi doream sincer să revin…i-am propus cu tact mamei să mai mergem…la care am primit un răspuns cum numai o mamă ştie să dea: ” Îmi faci cumva program?!?!” Oooo da, orice speranţă că voi mai sta pe băncile acelei biserici s-au dus cum au venit.

Dar viaţa cu Dumnezeu este ca atunci când GPS-ul te anunţă că ai greşit drumul. Te anunţă de două ori iar apoi îţi găseşte alt traseu care te va duce tot unde doreşte El. E minunat! Aşadar, după câteva zile primesc un telefon. De la cine? De la Ade. Îmi spunea că se organizează o tabără cu biserica şi mă întreba dacă vreau să merg. M-am dus. Din această tabără aş vrea să povestesc o singură întâmplare care pentru mine a fost foarte importantă. Aveam o cameră cu paturi suprapuse şi stăteam foarte multe fete în încăpere. Stăteam pe pat şi discutam…”ca fetele”: ce a zis ăla, ce a comentat celălalt…una din fete, stătea în pat linişită şi citea din Biblie, auzind despre ce vorbim ne-a spus : Haideţi fetelor, terminaţi! Nu ştiţi că lui Dumnezeu nu-i place bârfa?…sau ceva de genul ăsta…toate fetele au sărit în sus spunând că e exagerată şi că noi nu bârfeam…dar eu ştiam că asta făcusem şi am devenit conştientă că întradevăr multe lucruri pe care le făceam, deşi nu-mi dădusem seama nu erau pe placul lui Dumnezeu.

Tabăra aceea m-a ajutat să-mi fac prieteni noi şi apoi mi-a fost mai uşor să mă “dezlipesc de fete”, să nu mai depind de ele. Am început să cânt în cor, am fost sprijinită de oameni care au avut răbdarea să-mi răspundă la întrebări şi astfel am putut sta mai aproape de El. Fetele au plecat în Israel dar prietenia noastră a rămas. Îi mulţumesc Domnului că este aşa şi că distanţa nu ne-a răcit sentimentele şi promisiunile pe care ni le-am făcut una alteia.

Una din acele promisiuni s-au împlinit când ne-am botezat împreună în apa Iordanului. A fost îndeplinirea unei dorinţe dar mai presus de toate un legământ pe viaţă că sunt pregătită să-L iubesc întreaga mea viaţă pe Domnul şi Salvatorul meu, Isus Hristos. Îmi place să cred că m-am căsătorit în acea zi cu Preaiubitul meu şi i-am promis dragoste la bine şi la greu.

Aceasta este mărturia mea, o dovadă că Dumnezeu aranjează lucrurile spre binele copiilor Lui, o dovada a puterii şi dragostei Lui fără de sfârşit.

Catalina

Reclame

Read Full Post »

Adolescenta in Israel

Desi am fost nascuta si crescuta intr-o familie de credinciosi, niciodata nu m-am gandit serios la Dumnezeu si la ceea ce a facut Isus pentru noi….ok, credeam ca Isus ma iubeste si ca si-a dat viata pentru mine, stiam ca el imi iarta pacatele…stiam tot ce trebuie stiut. O singura problema era…ceea ce simteam si traiam  zilnic nu se potrivea cu ceea ce stiam. Imi lipsea credinta vie, increderea ca Dumnezeu intr-adevar e acelasi si ca nu se schimba, increderea ca El are totul in mana Sa si ca „toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-l iubesc pe EL”.Acest verset am inceput sa-l experimentez si se implineste din ce in ce mai mult in viata mea in ultimii 3 ani.

Totul a inceput in una din vizitele tatalui meu in Israel. Fiind acolo a primit cuvant din partea Domnului ca trebuie sa emigram in Israel, el fiind evreu. Mai adusese acest subiect in discutie de cateva ori, mai in gluma, mai in serios…ceea ce stia sigur era ca mama nu vroia sa faca asta. A sunat-o totusi si i-a spus ceea ce Dumnezeu i-a vorbit. Surpriza a fost ca in loc de negatia la care se astepta din partea ei, ea i-a marturisit ca in acelasi timp Dumnezeu i-a vorbit si ei ca asta trebuie sa facem. Ajuns inapoi in Romania, pregatirile si depunerea actelor a inceput. Numai ca era o problema: eu si Oana, sora mea, nu vroiam cu nici un chip sa parasim Romania. De ce ar vrea o adolescenta la 14 ani sa plece in alta tara, mai ales Israel unde sunt razboaie non-stop, sa plece de la scoala ei, in care se descurca destul de bine si avea note bune, sa-i parasesca pe prietenii ei si sa mearga undeva unde sa nu stie limba vorbita acolo, traditiile de acolo si tot ce tine de acea tara, sa fie totul nou nout si sa ia toate lucrurile de la capat…?No way!!!

Desi am plans si m-am impotrivit mereu, nu am avut de spus nimic pentru ca eram minora…Toate lucrurile s-au aranjat ca prin minune si intr-un timp foarte scurt am reusit sa emigram.

Am ajuns in sfarsit acolo, prima zi la scoala a fost groaznica…toti imi puneau mii de intrebari, iar eu nu intelegeam absolut nici un cuvant, noroc ca ma mai descurcam cu engleza…asa a fost primul an, plangeam in fiecare zi dupa Romania si le repetam la nesfarsit parintilor ca mi-au distrus viata, ca cei mai frumosi ani, anii adolescentei eu trebuie sa mi-i irosesc invatatand o limba grea si oribila (asa credeam atunci ca ebraica este). Scaparea mea era calculatorul cand veneam acasa de la scoala, era singura mea cale de comunicare cu cei din Romania, daca trecea o zi fara sa vorbesc cu cei de acolo, intram in depresie…

La biserica unde mergeam acolo, s-a format un grup de tineret, bineinteles am fost invitata si eu, dar am refuzat complet! Stiam sigur ca nu vreau sa am de-a face cu nimeni si credeam ca rebeliunea mea de a refuza sa merg la biserica si la tineret era o “razbunare” a mea impotriva parintilor, dar de fapt ceea ce cu adevarat era si acum inteleg… era o razbunare impotriva lui Dumnezeu. Nu l-am lasat pe El sa rezolve toate lucrurile, nu intelegeam de ce El ingaduie sa mi se intample tocmai mie asa ceva…Nu intelegeam de ce mama si tata nu au mai asteptat cativa ani pana ma fac eu majora si am dreptul sa aleg unde sa locuiesc si ce sa fac, pana termin scoala macar…

Parintii, vazand ca nu vreau sa merg la tineret, au inceput sa ma pedepseasca interzicandu-mi sa mai folosesc calculatorul daca nu ma duc. Asta era cea mai aspra pedeapsa pentru mine, asa ca am inceput sa ma duc. A fost foarte greu sa ma integrez si mi se parea mie ca nici tinerii nu erau asa dornici sa ma cunoasca(avand in vedere comportamentul meu si faptul ca ii respingeam pe toti, inteleg acum de ce era asa)…asa am continuat sa merg datorita pedepsei un timp…pana ce Dumnezeu a inceput sa lucreze la inima mea…a inceput sa-mi placa sa merg acolo si acum nu mai aveam nevoie de nici o pedeapsa pentru ca ma duceam de buna voie…A urmat o serie de mesaje si conferinte prin care Dumnezeu intr-adevar mi-a vorbit si am inteles ca problema nu era la Dumnezeu ca a ingaduit sa se intample asta…ci problema era la mine, ca nu l-am lasat sa lucreze asa cum stie El mai bine si sa-mi ofere lucruri noi, lucruri si mai bune….Desi cu frica ca nu sunt destul de pregatita, a urmat si botezul. Spre uimirea mea, lucrurile au inceput sa se schimbe si mai mult cu mine si cu viata mea dupa botez, realizand ca din ce in ce mai mult cresc in credinta…am invatat ca nu este un punct la care trebuie sa te opresti, spunand ca esti desavarsit si ca esti gata sa faci un legamant cu Dumnezeu, ci ca acesta este doar inceputul vietii tale cu Dumnezeu.

De ce spun ca toate lucrurile au lucrat impreuna spre binele meu ca in acel verset? Pentru ca daca nu ajungeam in Israel si daca as fi continuat cu viata mea normala de pana atunci, niciodata nu as fi putut cunoaste dragostea lui Dumnezeu in feleul cum o cunosc acum, niciodata nu as fi putut sa ma apropii de El cum sunt acum, desi mai am inca un drum lung cu El, ce poate fi mai bun decat o viata implinita, o viata alaturi de El?

Am vazut cum Dumnezeu a lucrat in viata mea, si niciodata nu o sa mai spun acum ca acesti ani au fost irositi, ca au fost degeaba, pentru ca asta m-ar face o mincinoasa, m-ar face sa pun la indoiala puterea lui Dumnezeu de a schimba vieti….

Aceasta este marturia mea, a unei simple fete care asteapta sa vada ce alte lucrui minunate a pregatit Dumnezeu pentru ea. Intr-adevar toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-L iubesc pe El!

din Nazaret, Ade,

august 2010

Read Full Post »

In sfarsit libera!

De cand ne nastem,suntem intr-o cautare, vrem dragoste ,atentie, crestem si continuam cautarea, vrem sa fim admirate, iubite, sa avem sucess, sa avem o familie. Cele mai multe dintre noi vom face orice pentru a ne safisface strigatul tacut care ne indeamna sa gasim iubire, admirare…sa umplem un gol. Din pacate, multe dintre noi ignoram strigatul sufletului de a ne cunoaste pe noi insusi.

Ma numesc Anka, cred ca parintii mei sunt cei mai buni din lume si am cea mai minunata sora din lume. Cand m-am nascut,am fost foarte iubita si admirata. Dar intr-o lume imperfecta, frumusetea care mi-a daruit-o Dumnezeu a fost atacata in intregime. Am fost molestata sexual de cand aveam 4 ani pana la varsta de vreo 7-8 ani, am dat vina pe mine, m-am urat pentru neputinta mea de a-mi face dreptate, ura fata de mine m-a urmarit pana in anul 2009. Parintii m-ar fi protejat daca ar fi stiut, dar ei au aflat de mai putin de o luna. A fost un secret al meu care m-a facut sa cred o minciuna, acea minciuna aproape m-a costat viata si m-a tinut impovarata intr-o viata in care jucam un rol, pe care nu-l stiam prea bine. Nu intelegeam anumite reactii ale mele fata de evenimente minore, nu intelegem de ce nu puteam sa dorm noaptea, nu intelegeam de ce ma uram atat de mult, eram o straina pentru mine.

De a lungul anilor, am fost invidiata, admirata, iubita dar aveam o durere tacuta in suflet care imi alimenta ura fata de mine, am incercat sa ma sinucid in facultate. Eram in anul 4 la facultatea de medicina, imi cumparasera parintii un apartament, la facultate nu aveam probleme dar nu ma mai suportam, ma uram cu o pasiune de nedescris. Dupa terminarea facultatii, ca si femeia Magdalena, l-am cunoscut in mod personal pe Dumnezeu, chiar daca nu eram impacata cu mine, aveam o speranta ca ma asteapta un viitor etern mult mai frumos. Un eveniment profesional m-a determinat sa caut radacina insomniilor mele si asa am ajuns la Clinica Pro-Vita. Desi eram medicii chiar si mie mi s-a parut mai aceptabil sa am o boala fizica si sa vorbesc despre insomnii decat de durerea din sufletul meu. Nu vi se pare ciudat ca n

e e mai usor sa spunem ca mergem la cardiolog sau chiar la un chirurg decat la un psiholog? I

n timpul consilierii, chiar m-am surprins pe mine cat de usor puteam sa vorbesc despre lucruri de mult uitate, ascunse si cum acele lucruri declanseau rabufniri si reactii exagerate la lucruri minore in viata

mea de zi cu zi.


Dupa ce consilierea m

ea a luat sfarsit, m-am impacat cu mine, m-am cunoscut si pentru prima oara chiar m-am placut. Ma vad ca o persoana imperfecta ca

re incearca sa se dezvolte si nu ma mai condamn cu brutalitate pentru orice greseala. Daca ma ingras nu ma deprim, daca nu arat bine intr-o zi, nu conteaza asa de mult, daca fac o greseala incerc sa invat din ea. Mi-am regasit pofta de viata pe care o pierdusem in urma cu aprope 30 de ani. Este fru

mos sa fiu eu insami si sa nu mai joc un rol, sa nu ma darime gandul ca cineva are ceva cu mine sau nu ma agreaza. Sunt un om liber. Sunt libera sa ma bucur si cand dau de greutati sa stiu ca dupa fiecare furtuna, iese si soarele, iar

cateodata chiar si un curcubeu.

Va multumesc, Anka

Read Full Post »

Acum cateva luni un coleg de scoala, mai mic cu un an ca mine a venit la noi acasa in urma invitatiei pe care eu si Oana i-am facut-o. Adrian este un baiat special, are o educatie si o cultura diferita, foarte inteligent; nu poti sa spui ca este “un baiat ca toti ceilalti”!

Adrian: Ce e asta? Ade: E o Biblie

 Adrian: Si tu citesti chestia asta?

 Ade: Da, pt mine este foarte importanta aceasta carte!

 Adrian: ha ha, esti prostuta:P Liniste….se schimba subiectul…. Trece ceva timp si il invit la intalnirile noastre de tineret. Deja cunostea o parte din tinerii nostri, cativa invata in aceiasi scoala cu noi. Mi-a promis ca o sa vina o data sa vada cum e, timpul trece dar Adrian nu vine(oare a fost din cauza insistentelor noastre?) Este ziua mea si Adrian este invitat impreuna cu fratele lui, Mario. Cunosc toti tinerii, par ca au un timp bun. Este prima data cand vad oameni rugandu-se unii pentru altii, chiar si pentru mancare, prima data cand aud cantece dedicate altcuiva decat unei iubiri pierdute, banilor, sau pt “facerea in ciuda a dusmanilor”. Avem o excursie, Adrian se apropie de un baiat de la noi din grupa, Emil care intodeauna sta deoparte, e serios, sau poate rusinos, de curand si-a predat viata Domnului si inca ii mai trebuie timp sa se acomodeze cu noi. Incepe sa se infiripe o prietenie intre ei, ceea ce ne bucura pe toti. In urma cu 1 saptamana Adrian reuseste in sfarsit sa ajunga la una din intalnirile noastre de sambata seara. Stie ca nu peste mult timp se va muta in Tel Aviv si incearca sa petreaca cat mai mult timp cu prietenii de aici, sau poate doar a vrut sa se tina de promisiune inainte sa se mute. Totul a decurs ca deobicei, inchinare, mesaj, la sfarsit cateva jocuri, comunicare si multa veselie. L-am intrebat in trecere cum a fost la care am primit raspunsul: “distractie”. Saptamana viitoare vine de la Tel Aviv unde fusese in vizita la mama lui si primul lucru pe care il face cum ajunge in oras este sa vina la tineret. A fost cam pe la sfarsit, dar a prins momentul cand ne-am rugat unii pt altii, fiecare si-a spus problemele si cererile de rugaciune si am facut punerea mainilor. Cativa dintre oaspetii din America care ne-au vizitat au avut cateva viziuni si a fost o experienta deosebita pt noi. Se termina si toata lumea merge acasa. In aceasi saptamana Adrian se apropie mult de Emil si se viziteaza constant, vorbesc despre multe subiecte, printre care bineinteles si despre credinta. Este seara. Tinerii se hotarasc ca vor sa iasa sa joace fotbal.Vine si Adrian. Ne jucam, radem si la un moment dat il vad pe el stand singur intr-un colt. Ma duc la el si il intreb daca totul e bine. Il intreb de Emil si cum se intelege cu el. Ii spun ca e un baiat bun. El imi raspunde :”toti sunt”. Simt cum un zambet mi se imprima pe fata. Deci i-am facut o impresie buna, poate intr-adevar suntem un exemplu si o lumina pt el cum m-am rugat de atatea ori. Dintr-odata spune:”Acum invat sa ma rog”. Raman socata. Singurul gest pe care am putut sa-l fac a fost sa-l imbratisez. Am simtit o bucurie extraordinara. Cuvinte atat de simple, dar cu o asa mare semnificatie. Trec cateva zile. Este ziua altei fete de la tineret. Suntem prinsi in jocuri si deja se face tarziu. Eu cu Oana am plecat si Adrian ne conduce acasa. Pe drum:

 Ade: Ce crezi despre noi? Despre ceea ce credem? Despre felul cum suntem? Adrian: Esti a treia persoana care ma intreaba astazi asta! Ade: Raspunde-mi si mie

 Adrian: Asculta…mama mea este crestina catolica, tatal meu este evreu. Nu am mers niciodata nici la biserica, nici la sinagoga. Mereu cand eram mic ii intrebam pe tata si pe mama despre religie si ei imi spuneau povesti. In casa la noi pe pereti avem tot felul de tablouri cu Isus, cu obiecte iudaice si obiecte care simbolizeaza alte religii. Daca vii la noi in casa, nu poti sa-ti dai seama ce religie suntem . Ceea ce voi credeti si in ceea ce am inceput si eu sa cred dupa ce am auzit, am vazut si am inceput sa citesc Noul Testament este prima mea credinta. Ade: Ai ales-o pe cea corecta si sper sa ramai toata viata la ea. Religia nu este cea in care te nasti. Daca mama ta e musulmanca, atunci si tu esti, daca tatal tau este evreu mozaic … automat si tu trebuie sa fii. Credinta este ceva al tau, ceva in care alegi sa crezi. Tu, nu parintii sau prietenii si nimeni altcineva. Toti spun ca religiile lor sunt corecte, dar credinta trebuie sa fie ceva viu, ceva care sa simti, iar credinta noastra este asa, este Isus care nu e doar o poveste scrisa intr-o carte de istorie acum multi ani, inca traieste, inca este acolo undeva sus si ne priveste…va veni o zi cand toti vom da socoteala de faptele noastre. Ce ii vom spune atunci? Stii…Doamne, nu am crezut in tine pt ca nici parintii mei si nici familia mea nu au crezut in tine, sau Doamne, mi s-a parut ca nu esti real, mi s-a parut ca toti ceilalti abereaza iar eu sunt cel mai destept..?

Adrian: Este adevarat ce spui

 Oana: Stii cum s-a schimbat Ade si cum a schimbat-o Isus? Era asa de rebela, in momentul cand a venit in Israel credea ca toata viata ei s-a sfarsit, ii ura pe parinti si ii acuza ca i-au distrus viata. Se certa non-stop cu ei si nu voia sa auda de prieteni noi, mai ales de cei credinciosi. Era obligata sa se duca in fiecare sambata la tineret pt ca altfel era pedepsita cu calculatorul toata saptamana, singura ei scapare din lumea de aici, singura ei cale de comunicare cu tara ei iubita, Romania. Era un chin pt ea…dar nici in ruptul capului nu voia sa vina. A mers obligata cateva luni, pana cand acest Isus a intrat in viata ei, si si-a dat seama de ironia depresiei ei si de prostia din capul ei de pana atunci. Bineinteles, asta nu insemna ca nu ii lipsesc enorm putinii prieteni care ii mai ramasesera acolo, cel putin ramasese cu amintirile. In urma unor cateva mesaje puternice prin care Dumnezeu i-a vorbit prin alti oameni, viata ei s-a schimbat si acum uite-o! La prima vedere pare ca ceva nu e in regula cu ea, danseaza si canta cu voce tare pe strada, rade fara incetare de parca ar fi bolnava cu “sindromul rasului”, dar toata bucuria asta este din cauza Lui, din cauza salvarii Lui.Nu este doar o poveste….daca asa ceva se poate intampla in viata unei adolescente de 17 ani, inseamna ca sansele ca totul sa fie adevarat si viu sunt foare mari.

Ade: Iti amintesti ce mi-ai spus cand ai vazut prima data Biblia? Toti incepem sa radem.

 Adrian: Daca pana si eu am inceput s-o citesc….nu-mi vine sa cred cum s-au schimbat lucrurile.

 Oana: Dar Mario de ce nu vine cu tine la tineret?

 Adrian: Cand m-am intors ieri acasa m-a intrebat unde am fost si ce am facut. I-am spus ca am fost la tineret si ca a fost super. M-a intrebat ce a fost asa de super. Am inceput sa-I povestesc despre toate lucrurile si despre faptul ca invatam o gramada din Biblie. Cum a auzit de Biblie a iesit din camera. Pana la urma il inteleg. Daca mie imi spunea asta cineva acum cateva zile, si eu as fi facut la fel. Cred ca e de ajuns o singura data sa vina la tineret si sa inteleaga de se spun eu asta. Aproape mi-au dat lacrimile. Nu imi venea sa cred in cat de scurt timp Dumnezeu lucreaza. Acum stiu…Dumnezeu l-a ales mai dinainte, are pt el pregatite o gramada de binecuvantari pe care vrea sa I le ofere. Inca un pas…inca putin, si Adrian va fi mantuit! Cred in promisiunea lui Dumnezeu, cred fiecare cuvant atunci cand a zis: “Ci iata legamantul pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupa zilele acelea, zice Domnul: Voi pune legea mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor; si eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu.”Ieremia 31:33

Ade si Oana Stanger, Nazareth, Israel

Read Full Post »

Aşteaptă Dumnezeu închinarea noastră? Sau când ar trebui să ne închinăm? Iubeşte Dumnezeu închinarea mea?

Cum aş putea cel mai bine ca să mă închin?

Există zori ai închinării?1660303223_thumb_

Unde mă aşteaptă Dumnezeu în zorii închinării?

…şi am găsit o mulţime de alte întrebări care aşteaptă răspuns în viaţa mea şi a ta…

Dumnezeu are pregătit răspunsul pentru fiecare întrebare. Unele le vom afla repede. Pentru altele va trebui să aşteptăm mai mult timp. Iar alte răspunsuri ne aşteaptă în veşnicie…

Am experimentat închinarea în cele mai grele situaţii…sau în cele mai neobişnuite.

Este dificil să te închini Lui D-zeu când călătoreşti printr-o pustie. Dar este înălţător dacă reuşeşti să „ biruieşti ” pe Domnul, aşa cum Iacov a făcut-o.

Eu cred că închinarea e o continuă provocare…

Provocarea sufletului să se închine, indiferent de circumstanţe. Provocare e şi atunci când lucrurile merg bine. Tocmai pentru a nu-ţi atribui nici un merit înaintea Lui.

Provocare mai este şi pentru că închinarea trebuie făcută în sfinţenie, curăţie…

Fiecare clipă este închinare.

Fiecare gând.

Fiecare vorbă.

Fiecare gest.

Una din cele mai interesante experienţe am avut-o la Hânceşti, Republica Moldova.

Deşi am avut o zi grea, am stat mult în rugăciune, pentru că a fost o zi încercată, în timpul închinării am fost puternic cuprinsă de prezenţa Lui Dumnezeu.

Înainte de a ajunge i-am cerut Lui Dumnezeu să lase un puternic duh de laudă şi închinare peste mine. Dar nu îmi imaginam cum va face Domnul asta.

Pur şi simplu aş fi vrut să zbor…dacă aş fi putut. Nu îmi păsa de nimic…

Priveam feţele oamenilor şi imploram prezenţa Sa peste inimile lor.

Nu pot explica ce înseamnă cântarea pt mine…

Este locul în care mă întâlnesc cu Domnul. Şi nimic nu mă poate atinge acolo…De multe ori mi-e greu să plec din aceea prezenţă sfântă. Dar aş dori mult să îi pot aduce pe toţi în prezenţa Sa.

Pur şi simplu… cântarea este altarul pe care fiinţa mea arde, se aprinde pt Domnul.

Dansez. Sau pur şi simplu îl caut pe Domnul.

Muzica îmi umple fiinţa. Fiecare fibră.

Închinarea îmi aduce libertate. Îl aduce pe Dumnezeu în mine, pe deplin.

Ştiu că am fost creată pentru a-L lăuda pe Domnul!

Simona Loga – Timişoara


Read Full Post »

ma scriu…

Mi-ai fost atat de drag, Doamne, cand cu ochii plini de ceata, priveam spre cer… incercand sa-mi imaginez Mana Ta presarand stele spre lasarea noptii…

Mi-ai fost atat de drag, incat nu am mai avut putere nici sa-ti scriu, decat abea acum… dupa ce-au trecut zile, pentru ca frumusetea prin care ma priveai, m-a stors de orice forta…

Mi-ai fost atat de drag, Creatorule, incat nu stiam cum sa-ncep sa vorbesc cu Tine… orice cuvant mi se parea prea gol, prea fara sens… de aceea am preferat tacerea…

Mi-ai fost atat de drag, cand am simtit vantul jucandu-se in parul meu, incat am inchis ochii si pentru o clipa am stiut ca Tu esti, dansandu-mi in jur, in cercuri, Fericit ca mi-am facut timp sa ma gandesc la Tine…[ Iarta-ma ca nu te-am cautat, decat abea acum…]

Mi-ai fost atat de drag in dimineata aceea, cand izvorul fredona muzica pacii… cand acea randunica s-a aplecat, in zbor sa-si racoreasca ochii in apa grabita…cats0

Mi-ai fost atat de drag cand ai trimis acel greier ce mi-a cantat pana am adormit… pana m-am dezlipit de grijile si gandurile ce-mi tineau departe odihna…

Mi-ai fost atat de drag, cand ai tras perdeaua noptii ca sa rasara Luna, pentru ca stiai ca razele ei imi vor alunga frica de intuneric…

Mi-ai fost drag, cand dimineata te-am surprins tragand incet, cu grija, luminatorii noptii ca sa-i faci loc soarelui pe fasia albastra de deasupra mea… toate le miscai incet, ca sa nu-mi tulbure nimic somnul si visele…

Mi-ai fost atat de drag, cand acel copil mi-a zambit… cand palma lui mica, mi-a cules lacrimile de pe obraz…

Mi-ai fost drag, cand melodia rasetelor mi-a inundat dimineata… a fost ca si un al doilea rasarit!

Mi-ai fost atat de drag, Dumnezeule, cand ratacind printre stancile pustii, mi-ai adus un stol de fluturi dansand in soarele dupa-amiezii…

Mi-ai fost drag… cand, urcand din vale, am privit in urma, si-am vazut unde am fost… si unde sunt acum…

Mi-ai fost drag pana la lacrimi, cand trupul meu ostenit , pe culmile muntelui, a-ntalnit apa racoritoare si albastra… si i-a fost saturata setea…

Mi-ai fost drag, atat de drag… cand privind intinderea brazilor verzi si izvorul serpuit printre stanci, am observat ca orizontul uneste Cerul cu Pamantul ca´ntr-o sarutare…Musical_Rose_by_So_chan18

Doamne, mi-ai fost scump, incat inima se lupta sa-si paraseasca locul, pentru a dansa pe zidul acela, atat de aproape de Cer, in timp ce izvorul canta necunoscute simfonii… tanjea sa danseze pentru Tine… departe de ochii judecatori ai omului.

Si atunci, acolo, am ascultat glasul cugetului, mi-am scuturat hainele de frunzele uscate, culese de-a lungul urcarii mele din Vale spre Culme, mi-am descaltat trupul de pantofii incarcati de noroiul deja uscat ce-mi transforma sufletul intr-o povara, mi-am desfacut parul ca sa se simta liber… si am dansat ore … si ore… in sir… sub pata aceea de Cer senin, pentru Tine!

Vietuitoarele apelor, mi-au fost martori… si norii de vata, si pasarile care locuiesc in inalt… razele de soare la apus… si fluturii tarzii… florile aproape adormite… si pietrele care pareau atat de vii…

Mi-ai fost atat de drag, cand Ti-am simtit sarutul, mi-ai fost atat de scump cand m-ai imbratisat…

Si mi-esti la fel de drag, si-acum… la fel ca ieri… la fel ca atunci mi-esti scump si-azi.. pana la lacrimi!

Departe de ochii judecatori ai omului, inima mea pastreaza acelasi ritm… acelasi dans… fara sa ii pese daca Cerul va fi la fel de senin maine… sau nu…

Nimic nu-mi va putea lua fericirea si sufletul din Prezenta Ta!

Din Vale spre Varf, in tot timpul urcarii abrupte, ai fost Singurul care a pasit odata cu mine… ai fost Umarul de care mana mea s-a sprijinit si Bratul care mi-a prins trupul cand pasii mi-au alunecat spre trecut…

Toate trairile si caderile.. toate ranile si victoriile… doar Ochii Tai le cunosc pe deplin… doar inima Ta le intelege sensul…

Iar daca ei, vor indrazni a-mi judeca umblarea… fara sa stie, vor judeca lucrarea Mainilor Sfinte si planul Tau… se vor surprinde luptand impotriva Cerului… si-atunci va fi tarziu pentru cereri de iertare… va curge timpul impotriva lor…

Invata-ne, Doamne, ca e mai bine sa ne judecam pe noi insine, fiecare… sa invatam din caderile altora, sa ocolim groapa din care altul tocmai se ridica… dar in loc sa trecem nepasatori, inaintand spre Culme, sa ne aplecam spre cel ranit cu mana intinsa pentru zidire… astfel, mana in mana, sa urcam spre Munte cu Tine alaturi… pentru ca lacrimile impartasite sunt mai putin dureroase, pentru ca Valea trecuta cu o inima aproape infloreste… iar fericirea traita cu cel de langa noi e mult mai lunga…mult mai senina!

Invata-ne Mantuitorule, sa impartim Cerul cu altii !

Ligia Trinca – Zaragoza – Spania

Read Full Post »

O clipa de real…

Cei ce seamana cu lacrimi, vor secera cu cantari de veselie”

… prin aceasta scrisoare vreau sa va spun ultimele vesti despre cum a lucrat Dumnezeu in viata mea si cateva motive de rugaciune.

In ultimul an de zile Domnul mi-a intarit cr78678568edinta, mi-a adus multa vindecare interioara si chiar speranta. De o perioada de timp iau parte la o scoala de consiliere spirituala unde Dumnezeu a scos la iveala multe rani si frustrari interioare care imi afectau partasia cu Dumnezeu, relationarea cu oamenii si modul in care ma vedeam datorita handicapului.

Un lucru care m-a afectat aproape toata viata este mania. Mania pe Dumnezeu de ce a ingaduit sa ma nasc asa, pe parintii mei si pe toate situatiile care le vedeam fara iesire ( chiar si urcatul scarilor ). Ceea ce am invatat la aceste cursuri este ca nu este pacat sa te manii, dar este important sa stii ce trebuie sa faci cu mania ta. Chiar daca eram indreptatita de multe ori sa ma supar, prin aceste adevaruri am invatat sa-i dau Domnului mania mea si orice stare emotionala negativa.

Alt lucru pe care am inceput sa-l experimentez este lupta spirituala reala. Multi oameni cu dizabilitati cred ca ei nu sunt chemati in lucrarea lui Dumnezeu sa lupte pentru imparatia Lui. La intalniri de post si rugaciune am vazut o parte din chemarea lui Dumnezeu pentru mine de a ma ruga si mijloci si sa iau in serios batalia spirituala existenta.

Odata cu eliberarea si vindecarea mea interioara am inteles ca Dumnezeu ma poate vindeca si fizic. Pe tot parcursul acestui an am vazut tot mai multe imbunatiri in trupul meu si am primit credinta ca in Numele lui Isus voi fi vindecata. Ultima provocare pe care am primit-o de la Domnul este o invitatie la o conferinta de vindecare in Africa de Sud pentru persoane cu dizabilitati. Aceasta conferinta consta in cursuri pe baza Cuvantului si rugaciune specifica pentru vindecare fizica. Stiu sigur ca Domnul este cel care ma cheama acolo si vreau sa primesc voia Lui pentru mine. Intalnirea are loc intre 13-31 august in Johanesburg.

Rugamintea mea este sa ma sustineti in rugaciune pentru urmatoarele motive:

  • protectie pe drum si in toata perioada cat voi sta acolo;
  • pana voi pleca am nevoie de 1.500€ pentru avion si toate cheltuielile;
  • voia Domnului sa fie desavarsita in tot ce se va intampla acolo;
  • smerenie si o atitudine dupa voia Lui.

Caci mare putere are rugaciunea celui neprihanit! Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Mariana Soare – Bucuresti

Read Full Post »

Older Posts »