„In viata, important nu e sa ajungi,
ci sa mergi, sa fii pe drum” (Jose Ortega Y Gasset)
Cel mai adesea, situatiile neplacute, necazul sunt
cele care nasc in minte nedumeriri de genul: „Totul
mergea bine, succesul era de partea mea, atinsesem
culmea, in timp ce raul, iata, pandea la orizont…”
In general, binele, reusita, bogatia, surprizele
placute sunt percepute de oameni ca fiind starea
fireasca la care ar trebui sa tindem cu totii si pe
care, atunci cand o obtinem, cautam s-o mentinem cat
mai multa vreme ca si cand aceasta ar fi mereu „linia
de sosire” in maratonul vietii.
In realitate insa, binele si raul care ni se intampla,
se succed pe o traiectorie sinusoidala ale carei
urcusuri si coborasuri oscileaza de-a lungul unei
linii orizontale: cand deasupra, cand dedesuptul ei.
Ambele sunt de fapt excrescente, iesiri din contur,
convulsii ale vietii, valuri ale unei mari hartuite de
furtuna. si, ca in orice furtuna, nu lipsesc norii
negri ai urii, vantul puternic al mandriei, tunetele
razbunarii, fulgerele sclipitoare ale minciunii.
Toate acestea si multe altele starnesc valurile care
urca, apoi se prabusesc producand spaima, prapad si
moarte. Iar pe aceste valuri, pluteste In deriva barca
omenirii Intr-un zbucium continuu, pentru ca, pe
carma, stau fixate cu obstinatie, firave si
vulnerabile, mainile necredintei, asa cum se Intampla
In vorbele lui Iacov (1:6): „Dar s-o ceara cu credinta
(Intelepciunea), fara sa se Indoiasca deloc: pentru ca
cine se indoieste, seamana cu valul marii, tulburat si
impins de vant incoace si incolo”.
Cine insa, ne-ar putea mentine pe drumul fara inaltari
magulitoare urmate de caderi dezamagitoare, aflate
parca intr-un proces continuu de compensare
reciproca?! Oare, cum ne putem pastra echilibrul fara
a starni valuri pe marea vietii, valuri ce ne ridica
intr-un avant ametitor, creandu-ne falsa imagine de
cuceritori, dupa care ne coboara la fel de vijelios
punandu-ne eticheta de nefericiti?!
Doar cararile lui Dumnezeu ne pot oferi siguranta,
fiindca pe ele se plimba dragostea „cea indelung
rabdatoare, plina de bunatate, care nu pismuieste, nu
se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se gandeste la
rau, nu se manie, nu se cearta…” ca sa starneasca
valuri, ci din contra, „acopera totul, crede totul,
nadajduieste si sufera totul” (1Corinteni 13). si tot
pe aceste drumuri, primim „Intelepciunea care vine de
Sus” si care „curata, pacinica, blanda, usor de
induplecat, plina de indurare si de roduri bune…”
(Iacov3:17), ne va ajuta sa intelegem ca viata insasi
este un dar inestimabil si ne va invata sa percepem
caderile ca pe niste trepte catre perfectiune, iar din
inaltari sa facem prilejuri de multumire lui Dumnezeu
intocmai ca „bogatul care se lauda cu smerirea lui”
(Iacov 1:10), stiind ca „ mandria merge inaintea
caderii”.
Iata un mod de a urca tot timpul…
Articol de Sabina Negrut
sau mai putin tari… nuantele unui curcubeu ce abia se zareste undeva printre norii risipiti de adierea vantului de vara tarzie… Gandul mi se opreste la insemnatatea lui… ochii-mi se atintesc spre el, parca lipindu-se de imaginea lui reflectata pe cerul de un albastru infinit, pictat ici colo cu cate o pata alba de nor pufos… In timp ce eu privesc curcubeul, … dincolo de cer… de undeva de pe un Tron plin de Slava, Imbracat in haina stralucitoare prinsa la mijloc cu un brau de aur… cu o cununa Imparateasca pe cap… plin de o dragoste fara sfarsit, de o bunatate fara de margini si cu bratele intinse… priveste alaturi de mine, Creatorul curcubeului ! Nimeni altul decat Domnul Slavei, cel ce a zis : Eu sunt Cel ce Sunt ! Nimeni altul decat cel care a asezat curcubeul in nori ! DUMNEZEUL ADEVARAT SI VIU !
onale…
in jurul micului parc din apropiere. Am mai vazut doar cateva persoane care alergau, erau putini. Aerul era rece si proaspat, in jur de 0 grade, asa ca m-am inviorat bine, dar totusi ma gandeam ca mai bine as fi dormit decat sa alerg pe intuneric. Apoi am auzit cantecul unor pasarele zglobii si matinale si m-am gandit ca eu am si mai multe motive sa fiu plina de bucurie decat ele. S-a luminat foarte repede si soarele stralucea de-a binelea. Pe geamul de la bucatarie am zarit muntii inzapeziti si din nou am fost multumitoare ca patura de fum nu-i acopera in dimineata asta. Mai tarziu am plecat in satul 1 Mai, unde merg saptamanal. Am urcat in autobuz si dupa cateva statii am coborat si am luat un alt autobuzl spre sat. Deja erau 23 de grade afara, iar in autobuz era si mai cald pentru ca venea caldura mare din radiatoare. Aglomeratie, bagaje, caldura si moleseala. De obicei daca cineva mai in varsta nu are loc, cei mai tineri se ridica si le ofera locul, iar in cazul in care nu se ridica de buna voie, sunt ridicati cu forta. S-au tot urcat calatori si de prin alte sate, dar m-am bucurat ca au fost si altii mai tineri ca mine care au oferit locuri. Cand ne opream in cate o statie, cate-un val de praf venea spre noi pe usa. La un moment dat am atipit si eu ca si ceilali care ocupau locuri. Cand am coborat intr-un mic orasel, niste taximetristi s-au si oferit sa ma duca la 1 Mai. De obicei stau grupati si joaca un joc de carti, iar cand vine cate un client il invita politicos in masina. 
prietenii de varsta ei. Ne-am imprietenit, am baut ceai, am mancat clatite cu gem si am facut lucru manual. Un baietel a venit cu sora lui de 17 ani care s-a bucurat si ea ca si cei mici sa taie, sa lipeasca si sa coloreze. Pregatisem ata, ace si etamina pentru femei ca sa
