… sa zbor…

Sa zbor este ceea ce-mi doresc cel mai mult… cand ma gandesc la zbor… ma intreb de ce as face acest lucru…. Doar un simplu zbor cu avionul imi doresc sau mult mai mult?… Mult mai mult! Atat cat sa ating cerul … atat cat sa privesc diminetile rasarind… atat cat sa privesc noptile coborand… atat cat sa pot auzi povestile stelelor… atat cat sa pot scrie cu degetul pe cer: Te iubesc!

Nicoleta Pascu

Dumnezeu, o dovada a puterii şi a dragostei!

“Eu, Domnul, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri.”                         Isaia 42:6

Mereu când ascult poveştile de viaţă ale oamenilor mă simt încurajată pentru că observ modul în care Dumnezeu aranjează atât de minunat toate evenimentele, astfel încât noi cei de azi să fim ceea ce suntem. Nu mai cred în coincidenţe. Dumnezeu nostru nu este un Domn al hazardului, El cunoaşte viaţa mea încă de când nu aveam un nume.

M-am născut într-o familie care nu-l cunoştea pe Dumnezeu, o familie care se considera credincioasă doar pentru că mergea de Crăciun şi de Paşte la biserică şi dădea din când în când pomană la săraci, din tradiţie. Eu cred că l-am căutat de mică pe Dumnezeu, îmi amintesc că adoram să vorbesc despre asta cu străbunica mea, o femeie foarte religioasă care mă punea să fac mătănii şi fel de fel de aplecări pentru mine, la vârsta aceea simple exerciţii de gimnastică. Într-un timp mă gândeam chiar că cel mai bun lucru care l-aş putea face cu viaţa mea este să mă călugăresc. Aceste gânduri din copilărie nu au o foarte mare importanţă însă ce vreau să arăt este că îl căutam într-o anumită măsură pe Dumnezeu. După cum aveam să aflu peste multă vreme, Domnul se lasă găsit dacă este căutat din toată inima.

Ce a urmat, nu a ţinut de mine şi acum când privesc în urmă văd cât de minunat au fost aranjate toate ca de un regizor ce mă aştepta să intru în scenă. Când eram foarte mică părinţii mei au divorţat şi a urmat o perioadă dureroasă pentru toţi din familie. Deşi prea mică să înţeleg, acest eveniment m-a afectat mai târziu când eram forţată (probabil fără rea intenţie a celor din familie) să trec de partea unei “echipe”. Eu şi mama ne-am mutat în casa bunicilor schimbând astfel cartierul.

Cine avea să ştie cum va acţiona Domnul? Nimeni! Este atât de spontan!

Acest cartier a fost locul unde mi-am petrecut mulţi ani din viaţă şi locul unde am cunoscut-o pe cea ce avea să devină cea mai bună prietenă a mea. Întotdeauna am apreciat familia ei pentru că erau nişte oameni extraordinar de iubitori, blânzi şi aveau pace. Lucru pe care eu nu-l puteam avea acasă.

Tatăl ei era pastor al unei biserici din cartier şi într-o zi am mers şi eu cu ei. Mi-a plăcut şi am început să merg mai des. Fiind vecini plecam împreună şi era uşor pentru mine şi mama mea. Nu pot spune că mergeam acolo pentru Domnul Isus neapărat, mergeam pentru copii, pentru jocuri…îmi plăcea să ascult poveşti cu Dumnezeu şi îmi dădeam interes dar nu acesta era scopul meu principal. Îmi amintesc că uneori încercam să vin mai târziu ca să ajung la timpul de jocuri şi să nu mă pună să mă rog. Eram foarte timidă pe atunci…

Peste ceva timp, familia prietenelor mele (2 surori: Ade si Oana) s-au mutat de la bloc şi am fost pusă în situaţia să vin singură la biserică…am început să vin mai rar.

Peste o altă bucată de vreme, tatăl fetelor a început să slujească în altă biserică de evrei mesianici şi am început să nu mai vin deloc în casa Domnului. Această perioadă a ţinut cam doi ani. Uneori mă simţeam vinovată că duminica eram în altă parte şi nu la biserică…dar treceam peste, când simţeam o chemare să merg la biserică îmi alungam gândul pentru că ştiam că cei de acolo vor veni să mă întrebe de ce nu am mai venit…ce aveam să le spun? Ceva special s-a întâmplat însă!S-a întâmplat în perioada când am aflat că fetele vor pleca alături de familia lor în Israel. O veste teribilă pentru mine: prietenele mele aveau să plece…pentru totdeauna! E ceva ce pentru alţii ar putea să nu aibă nici o valoare dar pentru mine a însemat foarte mult. Stăteam în cameră şi mă uitam pe geam şi am avut pur şi simplu o idee, o revelaţie aş spune. În mintea mea a venit următoarea întrebare: ” Când erau aici veneai la biserică, au plecat din bloc şi ai venit mai rar, au plecat din acea biserică ai venit şi mai rar…acum că pleacă în Israel, Mă vei uita de tot?” Atunci am hotărât să mă întorc în biserică. Îi mai promisesem lui Dumnezeu că mă voi întoarce dacă mă va ajuta la examene…şi după ce le-am trecut am uitat de promisiune. Îmi era foarte ruşine pentru că ştiam că nu aveam un motiv pentru care lipsisem atât…poate doar dorinţa mea de a trăi aşa cum am chef…

Totuşi am convins-o într-o zi pe mama să vină cu mine… Nu pot să explic în cuvinte ce am simţit în acea zi! Eram răvăşită! Aş vrea să spun că predica a fost puternică sau cântările înălţătoare, dar adevărul este că nu am auzit nimic din tot ce era în jurul meu. Eram doar eu şi Dumnezeu discutând şi eu abţinându-mă din răsputeri să nu plâng. Eram copleşită. Totuşi pentru cei din jurul meu ar fi fost destul de ciudat să pufnesc în plâns…aparent fără nici un motiv.

Deşi frica mea s-a împlinit, unii din cunoscuţi au venit să mă întrebe de ce nu am mai venit…ştiam că o fac din dragoste, asta este, mi-am înfruntat ruşinea. Îmi doream sincer să revin…i-am propus cu tact mamei să mai mergem…la care am primit un răspuns cum numai o mamă ştie să dea: ” Îmi faci cumva program?!?!” Oooo da, orice speranţă că voi mai sta pe băncile acelei biserici s-au dus cum au venit.

Dar viaţa cu Dumnezeu este ca atunci când GPS-ul te anunţă că ai greşit drumul. Te anunţă de două ori iar apoi îţi găseşte alt traseu care te va duce tot unde doreşte El. E minunat! Aşadar, după câteva zile primesc un telefon. De la cine? De la Ade. Îmi spunea că se organizează o tabără cu biserica şi mă întreba dacă vreau să merg. M-am dus. Din această tabără aş vrea să povestesc o singură întâmplare care pentru mine a fost foarte importantă. Aveam o cameră cu paturi suprapuse şi stăteam foarte multe fete în încăpere. Stăteam pe pat şi discutam…”ca fetele”: ce a zis ăla, ce a comentat celălalt…una din fete, stătea în pat linişită şi citea din Biblie, auzind despre ce vorbim ne-a spus : Haideţi fetelor, terminaţi! Nu ştiţi că lui Dumnezeu nu-i place bârfa?…sau ceva de genul ăsta…toate fetele au sărit în sus spunând că e exagerată şi că noi nu bârfeam…dar eu ştiam că asta făcusem şi am devenit conştientă că întradevăr multe lucruri pe care le făceam, deşi nu-mi dădusem seama nu erau pe placul lui Dumnezeu.

Tabăra aceea m-a ajutat să-mi fac prieteni noi şi apoi mi-a fost mai uşor să mă “dezlipesc de fete”, să nu mai depind de ele. Am început să cânt în cor, am fost sprijinită de oameni care au avut răbdarea să-mi răspundă la întrebări şi astfel am putut sta mai aproape de El. Fetele au plecat în Israel dar prietenia noastră a rămas. Îi mulţumesc Domnului că este aşa şi că distanţa nu ne-a răcit sentimentele şi promisiunile pe care ni le-am făcut una alteia.

Una din acele promisiuni s-au împlinit când ne-am botezat împreună în apa Iordanului. A fost îndeplinirea unei dorinţe dar mai presus de toate un legământ pe viaţă că sunt pregătită să-L iubesc întreaga mea viaţă pe Domnul şi Salvatorul meu, Isus Hristos. Îmi place să cred că m-am căsătorit în acea zi cu Preaiubitul meu şi i-am promis dragoste la bine şi la greu.

Aceasta este mărturia mea, o dovadă că Dumnezeu aranjează lucrurile spre binele copiilor Lui, o dovada a puterii şi dragostei Lui fără de sfârşit.

Catalina

Poate fi schimbata inima unei persoane?

Iata-ne intoarse dupa o excursie la Sarata Monteoru cu corturile. Trebuie sa recunosc, corturile nu sunt pasiunea mea cea mai mare, dar avand in vedere ca nu stam asa bine cu finantele am mers totusi asa. Nici nu stiu de ce unele lucruri s-au intamplat asa cum s-au intamplat, dar ce stiu sigur este ca Dumnezeu a avut un plan si ca nimic nu a fost coincidenta. Am invatat lucruri importante in aceasta calatorie, unul dintre ele fiind: nimic nu poate schimba omul, nu inchisoarea, nu amenintarile, nu educatia si nici influenta din jur, ci doar Dumnezeu, singurul care poate schimba inimi.

S-a intamplat cam asa: am fost cu niste rude de-ale Catalinei, necredincioase. Diferentele care le-am vazut intre oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu si cei care il cunosc m-au socat mult, avand in vedere ca in ultimul timp m-am ferit cat am putut de mult de necredinciosi. Ca sa fac o paranteza am invatat si ca am procedat gresit pana acum, solutia nu este sa fugi de ei, ci sa sa te apropii de ei, sa-i lasi sa te cunoasca si sa vada in tine dragostea si lumina lui Dumnezeu reflectand in viata ta, asa incat sa-si doreasca si ei bucuria mantuirii pe care o vad la tine. Nu poti aduce oameni la Dumnezeu fugind de ei, crezand ca nu trebuie sa existe legaturi intre tine si ei. Unul dintre lucurile care m-au indignat a fost ca opreau masinile din cinci in cinci minute pentru o pauza de tigare, asa ca in loc de 2 ore, am facut cam 4.

In fine, am ajuns acolo, am pus corturile, am mancat si ne-am jucat pana s-a intunecat pe la 9, dupa care ne-am dus la culcare neavand altceva ce sa facem pe intuneric si fiind si foarte obositi. Mai e de spus ca ne-am impartit, nu a dormit toata lumea cu corturile, unii dintre noi s-au cazat la o pensiune. Dormeam deja de ceva timp, cand dintr-o data se aude muzica data la maxim, manele mai exact, si oameni tipand :”Ursul mai, lupii bai” si tot felul de exclamatii de genul asta, urmate de rasete. Erau cei care se cazasera la pensiune si venisera inapoi sa chefuiasca toata noaptea. Dandu-ne seama ca sunt beti si nu avem cum sa dicutam cu ei, am facut singurul lucru care se putea face in momentul acela: am inceput sa ne rugam. Ne-am rugat noi cateva minute si vazand ca nu se intampla nimic, am devenit foarte agitate (eu, Oana, Cata dormeam in acelasi cort), chiar am inceput sa plang la un moment dat, dupa care am inceput sa ma rog sa li se strice masina, ceva ca se se opreasca muzica odata. Imediat dupa aceea mi-a parut rau ca m-am rugat in felul acela, cerandu-mi iertare si rugandu-l pe Dumnezeu sa-i mantuiasca pe acei oameni, pentru ca nimic altceva nu le-ar putea schimba viata. Au mai stat cateva minute si au plecat. Altii care aveau corturile in apropiere, de data aceasta nu cei care venisera cu noi, au dat si ei muzica la maxim si scena de dinainte a inceput sa se repete.Continuand sa ma rog, dintr-o data se opreste muzica si aud pe cineva tipand, foarte indignat :” Bai, mi-a explodat boxa!”

Mai tipa ei cateva minute, dupa care se face liniste. I-am multumit Domnului si imediat am adormit. A doua zi toata lumea a venit ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, dar eu am vazut clar mana Domnului in acea noapte, si am vazut inca odata ca El chiar asculta rugaciuni. Ceea ce s-a intamplat este inca o marturie care arata credinciosia Domnului fata de noi.

Cand s-au intors ei a doua zi, am avut ocazia sa impartasim evanghelia cu cineva din acel grup, un tanar de 21 ani, si am fost uimite sa vedem ca asculta si ca primeste ceea ce ii spuneam. Mai tarziu am facut si o mica excursie, am urmat un traseu care ne-a dus la o troita, o casuta care era facuta ca oamenii sa se roage acolo. Am format un cerc si am inceput sa ne rugam si sa ii multumim Domnului pentru acele 2 zile si pentru dragostea Lui care si-o arata zilnic fata de noi. Pe drum am discutat despre credinta si multe alte lucruri, si am vazut ca el asculta la ceea ce vorbeam. De asemenea a vazut cartea pe care o citeam, “Cand tinerii se roaga” unde sunt marturii ale tinerilor care au trecut prin probleme si rugaciunea a fost solutia care a rezolvat totul si care i-a apropiat de Dumnezeu. A rasfoit-o si i-am spus ca daca vrea sa o citeasca i-o pot lasa. In aceasi zi pe drumul spre casa a citit toata cartea. Pe mess ne-a spus ca vrea sa se schimbe si ca a incercat sa se roage. Am fost placut surprinsa sa vad cum Dumnezeu incepe sa lucreze la inima Lui, si sper si ma rog in continuare sa fie ceva statornic, nu doar o emotie de moment. Dumnezeu lucreaza, si mai ales la tineri, El vrea generatia aceasta pentru El. Sa ne rugam ca fiecare tanar sa-si descopere chemarea si viziunea pe care Dumnezeu i-a dat-o, sa ne luam locul, sa fim roditori pentru imparatia Lui si sa putem forma armata pe care El o vrea.

Ade, Oana si Cata – Israel

Creatia lui Dumnezeu

…. Privesc spre bolta instelata, asezata deasupra capului meu… stelele stralucitoare lumineaza intunericul de pe cer si luna, parca ar vrea sa imi sopteasca: *Am fost creata cu gingasie de Mana puternica a Creatorului care m-a asezat in mijlocul stelelor pentru a putea spune impreuna cu ele despre El… cum ne-a creat, cum a dat valoare formei noastre si cum ne-a asezat pe bolta cerului pentru a lumina intreg pamantul in intunericul noptii…*

……… In linistea diminetii pe cand inca ma relaxez … Dumnezeu imi sopteste ca si soarele a rasarit pentru mine… Dumnezeu l-a scos din camaruta Sa si l-a asezat pe cer pentru a-mi insenina ziua cu razele lui luminoase…

…. Toate acestea imi vorbesc despre Creatorul nostru, care a zis si s-a facut! Cand a creat omul, a privit spre el si a spus ca este BUN deoarece atunci cand am fost creati EL ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui… Dumnezeu are ce este mai bun pentru mine si pentru tine… El poate sa creeze ceva special prin mine si prin tine… Priveste intre cer si pamant… toate sunt create de insasi Mana lui Dumnezeu… El poate face mult mai mult pentru noi … ceva maret prin care sa isi arate puterea si vom fi uimiti de ceea ce Mana Lui poate sa faca…. El ne poate lua dintr-un loc si sa ne aseze in altul pentru a da valoare vietii noastre… un loc special in care sa ne simtim protejati, condusi si sprijiniti de insusi Mana Creatorului!

Ema Carbunaru – Timisoara

Eu nu voi duce lipsa

(Ps.23; Ap.1:7-8; Isaia 44:6; Evr.11:1)

Eu nu voi duce lipsa de nimic, Atata timp cat Domnul mi-e Pastor, Alerg pe pajisti verzi, aproape zbor, Purtand mereu cu mine al sau dor, El este Domn si frate si amic. Povata Sa e tot ce vreau s-ascult, Cand sunt supus in suflet am odihna, Imi da putere si mi-aduce tihna, De-s orb pe cale, El imi e Lumina, Cáci ma incred in Numele Sau Sfant. Si de pasesc prin valea umbrei mortii,Eu nu ma tem, Tu Doamnne esti cu mine, Chiar de ma certi, eu stiu ca-mi faci un bine, Nuiaua Ta ma scapa de rusineSi mirul sfant imi schimba-n viata, sortii.

Prin indurarea Ta Parinte Sfant, Am invatat sa fiu multumitoare, Imi esti mereu alaturi pe carare, Din truda mea Tu faci o sarbatoare Si dai un sens vietii pe pamant. Esti Minunat, esti Vesnic, Domn al Pacii, Al vesniciilor Parinte, Arhiereu, Esti Sfetnic Bun, la bine si la greu, Copil nascut si Fiu de Dumnezeu, Tu esti Lumina, zorii diminetii. Esti mai presus de tot ce este-n lume Si-mparatesti pamantul in dreptate, Al Tau e cerul, ale Tale-s toate, Creatia-ntreaga striga: “ Maiestate!” In veci de veci slavi-vom al Tau Nume.

Astept venirea Sa cu bucurie, Cáci Mirele sosi-va in curand, Pe nori de slava vine pe pamant, Fara un zgomot, fara un cuvant, Va fi vazut de orice semintie. Se vor boci atunci cu mic, cu mare Si-L vor cunoaste, cei ce L-au strapuns, Vor sti c-au rastignit pe Domnul Uns, Pe insusi Dumnezeu, pe acel Isus, Ce-a dat in schimb iubire si iertare. Atotputernic, Alfa si Omega, Acel ce este- a fost si Cel ce vine, E Inceputul si Sfarsitul! Pentru mine, Un far in noapte- un brat ce ma sustine Si Lui imi daruiesc viata intreaga.

Ma- ncred in El, chiar de nu inteleg Si neclintita stau in adorare, Desi nu-L vad, privesc spre cerul mare, Ii simt prezenta si a Lui candoare Si simt ca am in mine, ceru-ntreg.

Lucica Boltasu – Barcelona, 10/09/10

Eternitatea

Atunci cand totul pare pierdut, cand zgomotul furtunii se transforma intr-o tacere abisala, cand apusurile fac si mai apasatoare existenta, in inconstient se naste, abia simtit speranta…Iar norii, norii care pareau ca nu mai pleaca de pe cerul vietii, intr-un tarziu, au facut loc rasaritului…

Lumina celesta coboara peste gandurile ravasite si, sarutul diminetii mangaie obrazul palid, lasand parfumul sau de roua ca o pecete, peste gandurile ravasite… In oceanul albastru al ochilor, curcubeele sperantei tes iluzii pe o panza diafana de satin, iar lacrimile, margaritare ale suferintei nemarturisite, se astern covor, la picioarele infinitului.  Fiecare picur, este cules cu grija de palmele Luminii si, cu  caldura incandescenta a dragostei, sunt transformate rand pe rand, in rubine…Rubine singerii, ce impodobesc o frunte ranita, incununata cu spinii tradarii. Pe un mare ecran al constiintei, se desfasoara o istorie a vietii si mortii, in care eu, imi joc rolul de condamnat sau calau.
Sfasiat de incertitudini, regrete, dorinte, prostern la picioarele Adevarului exitenta-mi efemera, primind in schimbul renuntarii, impacarea suprema, Eternitatea…
Lucica Boltasu – Barcelona 16/08/10

Adolescenta in Israel

Desi am fost nascuta si crescuta intr-o familie de credinciosi, niciodata nu m-am gandit serios la Dumnezeu si la ceea ce a facut Isus pentru noi….ok, credeam ca Isus ma iubeste si ca si-a dat viata pentru mine, stiam ca el imi iarta pacatele…stiam tot ce trebuie stiut. O singura problema era…ceea ce simteam si traiam  zilnic nu se potrivea cu ceea ce stiam. Imi lipsea credinta vie, increderea ca Dumnezeu intr-adevar e acelasi si ca nu se schimba, increderea ca El are totul in mana Sa si ca „toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-l iubesc pe EL”.Acest verset am inceput sa-l experimentez si se implineste din ce in ce mai mult in viata mea in ultimii 3 ani.

Totul a inceput in una din vizitele tatalui meu in Israel. Fiind acolo a primit cuvant din partea Domnului ca trebuie sa emigram in Israel, el fiind evreu. Mai adusese acest subiect in discutie de cateva ori, mai in gluma, mai in serios…ceea ce stia sigur era ca mama nu vroia sa faca asta. A sunat-o totusi si i-a spus ceea ce Dumnezeu i-a vorbit. Surpriza a fost ca in loc de negatia la care se astepta din partea ei, ea i-a marturisit ca in acelasi timp Dumnezeu i-a vorbit si ei ca asta trebuie sa facem. Ajuns inapoi in Romania, pregatirile si depunerea actelor a inceput. Numai ca era o problema: eu si Oana, sora mea, nu vroiam cu nici un chip sa parasim Romania. De ce ar vrea o adolescenta la 14 ani sa plece in alta tara, mai ales Israel unde sunt razboaie non-stop, sa plece de la scoala ei, in care se descurca destul de bine si avea note bune, sa-i parasesca pe prietenii ei si sa mearga undeva unde sa nu stie limba vorbita acolo, traditiile de acolo si tot ce tine de acea tara, sa fie totul nou nout si sa ia toate lucrurile de la capat…?No way!!!

Desi am plans si m-am impotrivit mereu, nu am avut de spus nimic pentru ca eram minora…Toate lucrurile s-au aranjat ca prin minune si intr-un timp foarte scurt am reusit sa emigram.

Am ajuns in sfarsit acolo, prima zi la scoala a fost groaznica…toti imi puneau mii de intrebari, iar eu nu intelegeam absolut nici un cuvant, noroc ca ma mai descurcam cu engleza…asa a fost primul an, plangeam in fiecare zi dupa Romania si le repetam la nesfarsit parintilor ca mi-au distrus viata, ca cei mai frumosi ani, anii adolescentei eu trebuie sa mi-i irosesc invatatand o limba grea si oribila (asa credeam atunci ca ebraica este). Scaparea mea era calculatorul cand veneam acasa de la scoala, era singura mea cale de comunicare cu cei din Romania, daca trecea o zi fara sa vorbesc cu cei de acolo, intram in depresie…

La biserica unde mergeam acolo, s-a format un grup de tineret, bineinteles am fost invitata si eu, dar am refuzat complet! Stiam sigur ca nu vreau sa am de-a face cu nimeni si credeam ca rebeliunea mea de a refuza sa merg la biserica si la tineret era o “razbunare” a mea impotriva parintilor, dar de fapt ceea ce cu adevarat era si acum inteleg… era o razbunare impotriva lui Dumnezeu. Nu l-am lasat pe El sa rezolve toate lucrurile, nu intelegeam de ce El ingaduie sa mi se intample tocmai mie asa ceva…Nu intelegeam de ce mama si tata nu au mai asteptat cativa ani pana ma fac eu majora si am dreptul sa aleg unde sa locuiesc si ce sa fac, pana termin scoala macar…

Parintii, vazand ca nu vreau sa merg la tineret, au inceput sa ma pedepseasca interzicandu-mi sa mai folosesc calculatorul daca nu ma duc. Asta era cea mai aspra pedeapsa pentru mine, asa ca am inceput sa ma duc. A fost foarte greu sa ma integrez si mi se parea mie ca nici tinerii nu erau asa dornici sa ma cunoasca(avand in vedere comportamentul meu si faptul ca ii respingeam pe toti, inteleg acum de ce era asa)…asa am continuat sa merg datorita pedepsei un timp…pana ce Dumnezeu a inceput sa lucreze la inima mea…a inceput sa-mi placa sa merg acolo si acum nu mai aveam nevoie de nici o pedeapsa pentru ca ma duceam de buna voie…A urmat o serie de mesaje si conferinte prin care Dumnezeu intr-adevar mi-a vorbit si am inteles ca problema nu era la Dumnezeu ca a ingaduit sa se intample asta…ci problema era la mine, ca nu l-am lasat sa lucreze asa cum stie El mai bine si sa-mi ofere lucruri noi, lucruri si mai bune….Desi cu frica ca nu sunt destul de pregatita, a urmat si botezul. Spre uimirea mea, lucrurile au inceput sa se schimbe si mai mult cu mine si cu viata mea dupa botez, realizand ca din ce in ce mai mult cresc in credinta…am invatat ca nu este un punct la care trebuie sa te opresti, spunand ca esti desavarsit si ca esti gata sa faci un legamant cu Dumnezeu, ci ca acesta este doar inceputul vietii tale cu Dumnezeu.

De ce spun ca toate lucrurile au lucrat impreuna spre binele meu ca in acel verset? Pentru ca daca nu ajungeam in Israel si daca as fi continuat cu viata mea normala de pana atunci, niciodata nu as fi putut cunoaste dragostea lui Dumnezeu in feleul cum o cunosc acum, niciodata nu as fi putut sa ma apropii de El cum sunt acum, desi mai am inca un drum lung cu El, ce poate fi mai bun decat o viata implinita, o viata alaturi de El?

Am vazut cum Dumnezeu a lucrat in viata mea, si niciodata nu o sa mai spun acum ca acesti ani au fost irositi, ca au fost degeaba, pentru ca asta m-ar face o mincinoasa, m-ar face sa pun la indoiala puterea lui Dumnezeu de a schimba vieti….

Aceasta este marturia mea, a unei simple fete care asteapta sa vada ce alte lucrui minunate a pregatit Dumnezeu pentru ea. Intr-adevar toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce-L iubesc pe El!

din Nazaret, Ade,

august 2010

In sfarsit libera!

De cand ne nastem,suntem intr-o cautare, vrem dragoste ,atentie, crestem si continuam cautarea, vrem sa fim admirate, iubite, sa avem sucess, sa avem o familie. Cele mai multe dintre noi vom face orice pentru a ne safisface strigatul tacut care ne indeamna sa gasim iubire, admirare…sa umplem un gol. Din pacate, multe dintre noi ignoram strigatul sufletului de a ne cunoaste pe noi insusi.

Ma numesc Anka, cred ca parintii mei sunt cei mai buni din lume si am cea mai minunata sora din lume. Cand m-am nascut,am fost foarte iubita si admirata. Dar intr-o lume imperfecta, frumusetea care mi-a daruit-o Dumnezeu a fost atacata in intregime. Am fost molestata sexual de cand aveam 4 ani pana la varsta de vreo 7-8 ani, am dat vina pe mine, m-am urat pentru neputinta mea de a-mi face dreptate, ura fata de mine m-a urmarit pana in anul 2009. Parintii m-ar fi protejat daca ar fi stiut, dar ei au aflat de mai putin de o luna. A fost un secret al meu care m-a facut sa cred o minciuna, acea minciuna aproape m-a costat viata si m-a tinut impovarata intr-o viata in care jucam un rol, pe care nu-l stiam prea bine. Nu intelegeam anumite reactii ale mele fata de evenimente minore, nu intelegem de ce nu puteam sa dorm noaptea, nu intelegeam de ce ma uram atat de mult, eram o straina pentru mine.

De a lungul anilor, am fost invidiata, admirata, iubita dar aveam o durere tacuta in suflet care imi alimenta ura fata de mine, am incercat sa ma sinucid in facultate. Eram in anul 4 la facultatea de medicina, imi cumparasera parintii un apartament, la facultate nu aveam probleme dar nu ma mai suportam, ma uram cu o pasiune de nedescris. Dupa terminarea facultatii, ca si femeia Magdalena, l-am cunoscut in mod personal pe Dumnezeu, chiar daca nu eram impacata cu mine, aveam o speranta ca ma asteapta un viitor etern mult mai frumos. Un eveniment profesional m-a determinat sa caut radacina insomniilor mele si asa am ajuns la Clinica Pro-Vita. Desi eram medicii chiar si mie mi s-a parut mai aceptabil sa am o boala fizica si sa vorbesc despre insomnii decat de durerea din sufletul meu. Nu vi se pare ciudat ca n

e e mai usor sa spunem ca mergem la cardiolog sau chiar la un chirurg decat la un psiholog? I

n timpul consilierii, chiar m-am surprins pe mine cat de usor puteam sa vorbesc despre lucruri de mult uitate, ascunse si cum acele lucruri declanseau rabufniri si reactii exagerate la lucruri minore in viata

mea de zi cu zi.

Dupa ce consilierea m

ea a luat sfarsit, m-am impacat cu mine, m-am cunoscut si pentru prima oara chiar m-am placut. Ma vad ca o persoana imperfecta ca

re incearca sa se dezvolte si nu ma mai condamn cu brutalitate pentru orice greseala. Daca ma ingras nu ma deprim, daca nu arat bine intr-o zi, nu conteaza asa de mult, daca fac o greseala incerc sa invat din ea. Mi-am regasit pofta de viata pe care o pierdusem in urma cu aprope 30 de ani. Este fru

mos sa fiu eu insami si sa nu mai joc un rol, sa nu ma darime gandul ca cineva are ceva cu mine sau nu ma agreaza. Sunt un om liber. Sunt libera sa ma bucur si cand dau de greutati sa stiu ca dupa fiecare furtuna, iese si soarele, iar

cateodata chiar si un curcubeu.

Va multumesc, Anka

Interviu – RODICA BERCEAN

Res RODICA BERCEAN, EU AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ IN CER.

Te-ai gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău se se audă în cer? Rodica Bercean pur şi simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă mama şi fraţii ei mergeau la o biserică baptistă, timp de treizeci de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Astfel încât Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile făcute de tatăl ei în familie. Dar a venit un moment când Rodica s-a hotărât să nu mai rămână pasivă.

„Doamne, eu cunosc puterea ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ ca Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta”

“Mama mea ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu mama, şi datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din biserică, tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.”

Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din orice scandal.

Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.

„Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”

Tatăl meu venea tot aşa acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu mâna ridicată să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.

Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, şi la un moment dat tatăl meu – Dumnezeu îmi dădea aşa o putere – nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.

Cu toate că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea: „Scorpie” sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.

Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa mea şi dărâmăturile din tata şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:

Rodica este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din Cluj, iar versetul ei preferat din Biblie este „Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.”

Rodica, aş vrea să te întreb care este istoria vieţii tale?

Rodica Bercean:

Am crescut în Biserica Baptistă numărul 1 din Zalău. Am crescut în spiritul bisericii şi am hotărât să-l slujesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru că aşa vedeam că face mama mea şi aşa făceau fraţii mei mai mari. Aşa făcea fiecare din cei pe care eu îi întâlneam acolo.

?nsă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie despre Iaebeţ, care s-a rugat aşa: “Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…” Şi apoi scrie „Dumnezeu i-a dat ce ceruse.”

Eram la începutul clasei a XII-a când am hotârât să fac şi eu legăminte cu Dumnezeu ca Iaebeţ. ?mi doream mai mult de la viaţa mea, îmi doream mai mult de la mine în relaţia cu Dumnezeu.

Chiar dacă-mi dădeam toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea că vroia să facă binele dar răul stătea legat de el, şi eu adesea simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ am zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu Tine.”

Reporter:

Ce ne spui tu arată că nu biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă, penticostală, ortodoxă sau catolică. Nicidecum eticheta vreunei biserici, ci Cristos în noi, aşa cum spune tot apostolul Pavel: „Cristos în voi, nădejdea slavei.”

Asta-ţi lipsea ţie de fapt, nu biserica. Biserica, dacă am defini biserica prin zidurile clădirii respective, n-am câştigat absolut nimic. Biserica este în inima noastră şi este construită din “pietre vii” – din oameni. Ţie asta îţi lipsea.

Rodica Bercean:

Aşa este. Tot în acea perioadă, Dumnezeu a început să lucreze ceva în special în biserica noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a XII-a, am zis aşa: „Doamne vreau ca nici o zi să nu treacă fără ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog.” Acesta era legământul meu ca al lui Iaebeţ.

Membrii bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru rugăciune. Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu răspundea concret. Era o mare putere în rugăciune. Nu mai era doar rugăciunea aceea obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor prezenţi acolo.

?ntr-o astfel de seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi spune: „Am să-ţi dau ceva deosebit. Am să răspund la ceea ce ?mi ceri.”

Reporter:

Cum îţi vorbeşte ţie Dumnezeu?

Rodica Bercean:

?ntr-o seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Oamenii aceia, împreună cu copiii lor, au început să se roage pentru mine. Când ne-am ridicat de la rugăciune, gazda noastră ne-a spus: „Rodica, am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui Dumnezeu. Domnul mi-a spus că te-a văzut pe parcursul acestui an şi a văzut sinceritatea din inima ta.”

I-a mai descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu cinci oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: “Dacă crezi în seara aceasta, pentru că am văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta, dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai merge la fel acasă.” Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi fraţii mei. Dar mult timp n-am luat în seamă acel cuvânt, însă auzeam în inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi în seara aceasta, vei merge altfel acasă.”

?n acea seară a fost un moment în care într-un mod distinct, într-un mod unic şi într-un mod personal am cunoscut botezul cu Duhul Sfânt.

Tot în acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit pentru mine personal. ?mi amintesc că mă rugam cu mintea mea şi ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura mea deja vorbea altceva.

Vorbeam şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu dacă erau limbi omeneşti sau limbi îngereşti. ?n acea seară a fost un moment deosebit, un moment unic în care eu personal am cunoscut puterea Domnului.

Reporter:

Ce-ai simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de tot ce ai întâlnit până atunci? Cum poţi să-ţi descri trăirile din momentele respective?

Rodica Bercean:

Când am citit despre Iaebeţ şi despre legământul lui, am mai citit în Isaia 58 despre postul adevărat. Acolo scrie aşa: „Desleagă lanţurile răutăţii […], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.” Am fost copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le auzisem niciodată, nicăieri.

Atunci am hotărât în inima mea să postesc. Posteam lunea, miercurea şi vinerea, pe tot parcursul acestui an. Posteam cum am înţeles eu: duceam sandwich-ul la şcoală şi-l dădeam altcuiva. Posteam de la şase seara până a doua zi la şase. Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.

EU AM HOTĂR?T CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ?N CER.

De fapt, pe tot parcursul acelui an, ceva se schimba deja înlăuntrul meu. ?n timpul în care citeam Biblia, uneori poate doar plângeam, dar înlăuntrul meu ceva se întâmpla. Cred că a fost o pregătire şi o apropiere de Domnul.

?n seara aceea a fost o bucurie extraordinară, dar o bucurie şi-n agonie, pentru că-mi amintesc cum mă rugam înaintea Domnului, şi nu mai auzeam pe nimeni, cu toate că toţi se rugau foarte tare, eu eram în închinare.

Reporter:

Cred că diferenţa sau ceea ce s-a întâmplat extraordinar în viaţa ta este următorul lucru: pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit şi este o datorie de onoare.

De asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am propus să citim trei capitole din Biblie pe zi şi să ne rugăm un sfert de oră, aşa facem. Poate mulţi creştini se ţin de aceste lucruri care au devenit într-un fel un ritual, dar care sunt golite de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de această fervoare, în proşternarea ta, în închinarea ta înaintea lui Dumnezeu. Cred că aceasta este deosebirea pe care o putem sintetiza.

Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din datorie şi citeai Biblia doar din datorie?

Rodica Bercean:

Da. Toată viaţa mea mi-amintesc că-mi făceam program să citesc din Biblie. Este o soră din biserica noastră, o soră deosebită, care ne-a mărturisit că paisprezece ani s-a rugat pentru biserica noastră. Cu paisprezece ani înainte a trăit şi ea ceea ce am trăit şi eu: „Doamne, vreau mai mult în rugăciune, vreau să mă apropii de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult.”

Reporter:

Rodica, pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a lăsat-o în viaţa ta. Aceasta este de fapt dorinţa Duhului Sfânt: să locuiască în fiecare dintre noi.

Rodica Bercean:

Mă rugam în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scria: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte.” Mă întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam: „Doamne, fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am siguranţă pentru ei” – cum nu avusem înainte pentru mine. Ştiam că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea până la capăt. Ştiam că puterea pe care o am acum, prin Domnul, mă poate ajuta să-mi duc mântuirea până la capăt.

Am zis: „Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei.” Treptat, Dumnezeu m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt frate al meu, Radu.

?nsă era un lucru extraordinar pe care mi-l doream. Veneam adesea de la rugăciune şi treceam pe lângă un local care avea geamuri mari şi-l vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard. Un vecin de-al meu mi-a spus,: „Rodica, pe tine te-a schimbat Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe fraţii tăi mai mari, însă pe Vlad nu-l mai schimbă nimic.”

M-am întărâtat înlăuntrul meu şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ ca Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta” –

Vlad începea să facă karate, era un copil frumos şi deştept, însă nu punea deloc lucrurile astea la picioarele Domnului, ci le folosea pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu plec la Facultate la Cluj, însă Doamne, rămân în post şi-n rugăciune şi cer ca Tu să te apropii de Vlad.”

Când eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne, sfinţeşte locul acesta. Doamne, adu puterea Ta, prin Domnul Isus Cristos aici.” Venea Vlad şi adormea şi mergeam din nou şi-mi puneam mâinile şi mă rugam. Când plecam la Cluj ziceam: „Doamne, Tu poţi rămâne prin Duhul Sfânt în casa mea.”

Nu la mult timp m-a sunat o soră din biserica noastră, care mi-a spus: „Rodica, roagă-te pentru că Vlad ne întreabă unde se face rugăciune. Vlad ne întreabă unde se roagă oamenii pentru că vrea să primească şi el ceea ce ai primit tu din partea Domnului.” Fratele meu a trăit şi el, bucuria de a fi umplut de Duhul Sfânt.

Mergeam de această dată acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune, Vlad îmi spunea: “Rodica, vreau să-ţi spun ce visuri am primit din partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”

Eram copleşită că Domnul a dus un al doilea legământ al meu la îndeplinire. Vlad era de această dată ca un viteaz. Ştiu că o dată spălam haine în baie şi-l auzeam pe Vlad cum se roagă în cameră. Am lăsat tot lucrul meu pentru că Duhul Domnului mă copleşea şi-am mers şi eu la rugăciune. Vlad începea să postească cum auzise el la alţi fraţi. Din trei în trei ore în ziua de post, când cerea ceva de la Domnul se ruga. Domnul a dus acest al doilea legâmânt al meu la îndeplinire.

Mai aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne, ai făcut lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în viaţa mea. Doamne, te rog şi se întâmplă ceea ce te rog. Mai am o dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.

Mama mea ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu mama, şi datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din biserică, tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.

Mi-amintesc adesea cum era mama. Mama a rămas credincioasă. Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din orice scandal. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram un pic mai mică însă mi-amintesc groaza pe care o trăiam.

Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.

Mi-amintesc că Dan şi Dana, fraţii mei mai mari, urmau să plece în anul I la Facultate, iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?” Cumva tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei că erau mai mari. ?nsă Dumnezeu a avut El grijă.

Lucrurile începeau să se schimbe, însă tatăl meu venea tot aşa acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu mâna ridicată să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.

Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, şi la un moment dat tatăl meu – Dumnezeu îmi dădea aşa o putere – nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.

Cu toate că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea: „Scorpie” sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.

Mama mea, dacă seara era obosită şi epuizată de la tot scandalul din ziua respectivă, dimineaţa avea puteri noi. Nu-nţelegeam lucrul acesta. Era din nou veselă. Deşi obosită fizic, era veselă şi gata să meargă din nou la şcoală. Ea este învăţătoare. Şi era gata să se ocupe de noi.

Fraţii mei îi tot spuneau: „Mama, divorţează.” Şi mama mea spunea: „Da. Am să divorţez.” Şi până dimineaţa uita tot. Şi nu mai spunea nimic de divorţ. Am întrebat-o eu pe mama odată: „Mama, spune-mi de ce nu vrei să divorţezi?” Şi mama mi-a spus: „Rodica, eu nu vreau să divorţez pentru că vreau să rămân credincioasă Domnului. Nu vreau să divorţez pentru că eu nu-mi doresc ca atunci când vei veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea şanţului. Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, oamenii să întrebe ‘Ce fac părinţii tăi?’ şi tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi.”

Am fost copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului şi-am zis: „Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte, pentru fraţii mei, te rog în mod deosebit, primeşte şi mijlocirea mea acum, o nouă mijlocire.” Am observat că puterile mamei mele slăbeau, şi ea nu mai putea să creadă că mai sunt şanse pentru tatăl meu, care, după treizeci de ani, era tot mai urât în patima alcoolului.

Am zis: „Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ – încep să mă rog şi să postesc pentru tata. Şi Doamne, dacă tatăl meu ştie mai mult din Biblie decât ştiu mulţi alţii, dacă tatăl meu cunoaşte Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, te rog în mod deosebit, du-te noaptea la patul lui Doamne, şi dă-i visuri şi vedenii tatălui meu.”

Când m-am întors acasă, într-o seară tata mi-a zis: „Eu nu mă duc să dorm pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se întâmplă ceea ce visez. Uite de şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez.”

Am înţeles că Dumnezeu m-a ascultat şi în acest al treilea legământ. Eram acasă la Zalău, când într-o seară tatăl meu a venit ameţit de la alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a spus: „Dacă nu vă rugaţi cu mine în seara asta, eu mor.” ?n acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara în care Dumnezeu s-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.

La scurt timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în biserică şi a mărturisit în faţa multor persoane că a fost un fiu risipitor trezeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că “Domnul i-a pus un inel în mână”.

Dumnezeu mi-a spus cândva: “Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.” Domnul mi-a răspuns.

Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa mea şi dărâmăturile din tata şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:

– Există multe concluzii care ar putea fi trase după discuţia noastră şi după istoria aceasta a umblării tale cu Dumnezeu, a neumblării altora şi a umblării tale, dar până la urmă Dumnezeu este cel care întoarce toată casa la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea celor din casa ta sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.

Dragi prieteni dacă doriţi schimbare, schimbare adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă, puneţi-l pe Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă şi sinceră, dar care poate într-adevăr să sfărâme toate puterile celui rău, astfel încât întreaga casă să se întoarcă la Dumnezeu

******************************

Nelu Ciobota – RVE Timisoara

Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide

Cand eram copil Tu-mi erai steaua preferata…iti cantam cuvinte pe silabe in timp ce ma jucam …
Atunci, pe cand eram copil, chiar de eram singura iti vorbeam tot timpul pentru ca undeva in sufletul meu stiam ca esti acolo.

Acum am crescut, si cantarile mi-au amortit pe buze… nu mai vorbesc prea des cu Tine, chiar daca uneori singuratatea mea adanca imi cere sa-mi deschid din nou sufletul la fel cum o faceam cand eram doar un copil… si totusi ma impotrivesc dorintei de-ati vorbi!
Intre rasarit si apus sunt doar rana… si mucegaiul din visele mele ocupa tot mai mult loc in mine si pe mine… Doamne, daca erai mai inrudit cu moartea decat cu viata, mi-ai fi vorbit…dar prapastia e prea mare intre noi, ecoul vorbelor Tale nu ajungea pana in locul unde eu imi plang autodistrugerea. Tu esti Acolo, dupa perdeaua seninului ce-mi sta deasupra… iar eu aici ,adancit in noroi si mizerie, respirand greu… hranindu-ma cu amintiri!
Arata-Te Doamne in spinii de-aici, sa stiu ce astepti de la mine! Nu mai vreau sa iti mai arunc, cum faceam in fiecare seara, cuvinte transformate-n sageti… nu vreau sa iti  ranesc aripile, din nou! Iarta-mi nepasarea cu care iti vorbeam, cand aveam mainile pe langa corp… Iarta-mi lipsa de respect si de teama cu care iti reprosam propia-mi greseala.. Iarta-mi durerea ce ti-am provocat-o in ziua cand am trecut pe langa Tine fara sa imi ridica privirea macar… Iarta-ma ca in fiecare dimineata, faptul ca vedeam rasaritul, credeam ca este obligatia Ta sa mi-l oferi… Iarta-ma pentru ca te-am ranit de moarte cu minciuni ascutite… iarta-ma ca ti-am infipt in coasta ingoranta mea… Iarta-ma ca iti cerseam minuni, dar asteptam sa le vad avand ochii inchisi…

Se lasa incet pleoapa zilei peste Cer, si noaptea apare, fara ferestre-n afara…
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?…
Stiu! Am sa ma dezbrac de mine ca pe-o haina pe care o lasi in drum, si voi ingenunchea… Voi ridica mainile ca sa-mi vezi mai bine durerea si singuratatea imi voi recunoaste neputinta fara Tine, voi cersi viata aici unde moartea este pretutindeni…si atunci nu se poate sa nu-Ti apleci crucea peste groapa ce eu singura am sapat-o ( si am adancit-o bine, intre noi ) …si Ai sa-mi umplii golul de Tine!

„Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide!”

Ligia Trinca – Zaragoza, Spania