Efes, al patrulea oras ca marime din Imperiul Roman, era cunoscut drept orasul-gazda al zeitei Artemis, pentru greci, pentru romani Diana. Templul inchinat zeitei-mama, una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, era loc de pelerinaj dar si cea mai importanta sursa de venit a orasului. Visteria acestuia era atat de plina, incat servea drept banca comerciala, de aici imprumutandu-se chiar si imparatii. Totul era de vanzare. Pe plan spiritual, mantuirea era relativ ieftina, dar totusi aducatoare de venit: argintarii ofereau statuete cu Artemis sau cu templul Dianei, proprietarii de taverne si hanuri ofereau confort, prostituatele isi vindeau trupul, sexul fiind considerat drept act de inchinare. Intr-o astfel de atmosfera, nu e de mirare ca aparitia lui Pavel, cu al sau mesaj despre un zeu nou, Hristos – fara cont in banca si imposibil de induplecat cu arginti – a scandalizat intreg orasul. Pavel predica falimentul: exorcisti si vrajitori, argintari, prostituate si bancheri, toti ar fi ajuns in somaj tehnic daca urmau invatatura sa. Din fericire pentru noi si din pacate pentru ei, viata bate filmul si Hristos idolii pagani. Multi si-au ars idolii inaintea tuturor si au realizat ca “zeii facuti de maini nu sunt dumnezei”. Dar ce sunt atunci? Sunt micii demoni care ne “ajuta” sa-L ignoram/uitam pe adevaratul Dumnezeu; au supravietuit timpului, au insotit crestinismul de-a lungul istoriei si s-au intrupat in idolii moderni. Artemis-ul lor s-a faramitat in mii de zei, colorati si frumos impachetati, pe care ii purtam in inima si-n minte, zilnic. Mai putin vizibili dar la fel de daunatori. Intr-o zi banala, acum aproape doua mii de ani, Isus te avea PE TINE in gand. Ochii Sai sfasiati de durere erau atintiti spre cer, picioarele si mainile tintuite pe o cruce, iar ultimele sale cuvinte au adus mantuirea unui talhar si iertarea calailor Sai. Si tu, intr-o zi obisnuita, vrei nu vrei, ai sute de ganduri ce-ti ocupa mintea, ochii tai privesc in mii de parti, picioarele-ti trec prin zeci de locuri, mainile tale alina pe cineva sau te duc in pacat, vorbele tale incanta sau dezamagesc. Tot ce faci este inchinat pe altarul cuiva, altarul tau, altarul altui om, zeu, Dumnezeu. In lumea noastra, cea in care “Hristos e totul”, uneori nimic nu pare a fi al Sau, pentru ca orice lucru devine idol, cand tine loc de Dumnezeu… Familie, casa, masa, jocuri video, muzica, pornografie, internet, filme, prieteni, carti, baruri, cumparaturi, iubit(a), somn, masina, cruciulita, Kenvelo, fittnes, biserica, cariera, arta, avere, televizor, cafea, zambete si lacrimi, o viata caldicica si o mantuire ieftina. Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?
Articol de Marius B. – Timisoara
plin de bucurie!
parcă fiecare gest şi fiecare privire? Pare că e ca la carte, artificial şi real în acelaşi timp. Totul e inspirit din viaţă, din trăirile noastre, din sentimentele noastre. Nu sunt o persoană lacrimogenă, deşi în tiparul femeii ar trebui să se înscrie lacrimile pe primele locuri. Lacrimile stau bine în ochii femeilor nu în ochii bărbaţilor –caractere puternice, dârze, protectoare. Nu mă inscriu în acest tipar… prefer dârzenia şi tăria, poate uneori o mândrie… o mândrie care nu duce nicăieri. Ce ar fi dacă aş fi mai liberă în exprimarea sentimentelor? SE spune despre larimi că reflectă slăbiciune şi cei care vor să se opună slabiciunii nu plâng. Asta nu înseamnă că cineva e lipsit de sensibilitate. Emoţiile nu ocolesc sufletele tari. Maeştrii peliculelor reuşesc tot mai bine să ne rupă de realitate şi să ne transpună mintea, sufletul şi emoţiile pe un alt tărâm. Şi ne simţim bine, ne dă o senzaţie de usurare, să ne identificam sau să dorim să fim sau să atingem un anumit gen de trăiri, ca modelele de acolo… modelele acelea plasticate, dar care sunt prezentate atât de real încât ne dau lacrimile. Nu cred că mai este ceva ce ar putea să ne suprindă sentimentele atât de bine ca acele momente, în care suntem martorii unei situaţii. Pentru câteva ore, ce-i drept, totul redus la minute, în care sunt descrise vieţi sau ani întregi, dar ne afectează. Am rămas cu imaginea unei geniu, laureat cu un premiu, aplaudat de o sală întreagă pentru munca sa de o viaţă, pentru cel mai bun matematician, pentru cel mai bun scenarist… îmbătrânit şi rămas singur. Oameni cărora li se acordă câteva clipe de scenă, când toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor şi noi suntem profound emoţionaţi. Ce înseamnă să dai onoare unui om! Un om între oameni… Unul singur. Multi oameni au fost premiaţi şi aclamaţi de-alungul secolelor. Paginile istoriei sunt pline de nume răsunătoare. Au trecut şi le-a rămas doar numele şi faptele… bune sau rele. Nu ştiu care sunt reacţiile noastre la cel mai extraordinar om care a existat vreodată pe faţa pământului… Omul Isus Hristos, aclamat ca rege, batjocorit ca rege, ucis ca rege. Recunoscut ca Rege şi urât ca rege. Cât de mult tremură coarda inimii imaginându-ne pe scena Iersulimului un om smerit, aclamat, lăudat? Ce impact are asupra sufletului nostru imaginea regelui biciuit şi batjocorit? Cuvintele nu pot descrie îndeajuns ceea ce pot descrie sunetele, zgomotele, gesturile…. Mă gândesc daca nu suntem cuprinşi de emoţie gândindu-ne măcar pentru o clipă cum ar fi să fim noi pe scenă, să fim noi aclamaţi. Mă întreb dacă nu cumva firea noastră e atât de sensibilă încât la vederea unui astfel de spectacol este afectată. Şi ne poate sensibiliza mai mult decât nevoia de a ne satisface eul nostru? Sunt lucruri grele pe care trebuie să le punem din când în când în cumpănă, să vedem care este izvorul acele emoţii. Recunosc că sunt uneori pragmatică şi poate vreau să-mi explic tot ce ţine de reacţiile şi sentimentele mele şi nu ştiu de ce nu pot să las lucrurile să decurgă. “Just let it go!” Nu-mi stă în caracter. Poate de aceea pentru că am urmat mult maxina “Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi am urmat-o pentru că nu am vrut să greşesc. Să nu simt greşit, să nu am emoţii greşite. Paradoxal, poate chiar nebunesc am spune. Poate aţi spune că nu sunt emoţii greşite, pentru că ele vin şi pleacă, dar urmele care le lasă uneopri ne ingreunează viaţa o perioadă lunga de timp. Şi cea mai acerbă luptă este cea cu sentimentele. Să iubeşti ceea ce nu poţi avea niciodată, să simţi pentru cineva interzis. Asemnea sentimente nu înseamnă decât moartea sufletului. Desigur, niciodată nu o să condamnăm dragostea dintre Romeo şi Julieta şi vom condamna viaţa tânărului Weber dar poate de dragul unui epilog fericit am prefera să alegem o cale mai dreapta, deşi am spune că nu avem de unde şti. Urmează-ţi inima, dar în acelaşi timp fii treaz şi echilibrat. Cântăreşte lucrurile. Dragostea e oarbă dar cei din jur văd. S-au născut zicale şi proverbe, toate izborâte din sensibilitatea sufletului lovit. Mă întreb dacă în momentele pustii chiar nu simt? Sufletul meu e chiar atât de arid încât nu are nimic de spus? Rămân doar la nivelul pragmatic şi fac conexiuni, urmând firescul cotidian? Gândurile mele au amorţit. Sunt obosite şi greu se mai ridică. Sunt stârnite şi o flacără se aprinde … pâlpâie uşor, dar ca orice flacară care nu este întretinută, moare uşor. Mor fără să fie imortalizate, fără să lase urme. Oare ritmul in care trăiesc un mă lasă sa am momentele mele de meditaţie? Nu pot să dau vina pe nimic. Nu sunt alţii de vina!
i de ele, pentru a se sfatui una cu cealalta…
upa laudei, si se aduc multumiri Domnului. Partea aceasta se numeste “Hallel” (Lauda). Cuvantul “Halleluia” inseamna “Lauda Domnului”. Sunt mai multi psalmi care se recita: Psalmii 113-118, Psalmul 136…, dupa care se incheie Sederul cu concluziile potrivite.
Iacov. Dar de ce se rupe cea din mijloc? Isaac nu a fost “rupt”, chiar daca a fost legat sa fie adus ca jertfa pe muntele Moria. Cele 3 azimi ar reprezenta, spun altii, pe Dumnezeu, Israel si poporul evreu, sau trinitatea inchinarii: preotii, levitii si israelitii. Dar chiar si asa nu putem intelege de ce se rupe azima din mijloc!
Dupa spalarea din nou a mainilor, se binecuvinteaza azima. Aici Domnul Isus
i se aminteste ca evreii trebuiau sa manance în grabă, cu mijlocul încins, încălţămintele în picioare, şi toiagul în mână. (
ronipress.wordpress.com 