Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘General’ Category

ZEII VECHI SI NOI

 Efes, al patrulea oras ca marime din Imperiul Roman, era cunoscut drept orasul-gazda al zeitei Artemis, pentru greci, pentru romani Diana. Templul inchinat zeitei-mama, una dintre cele sapte minuni ale lumii antice, era loc de pelerinaj dar si cea mai importanta sursa de venit a orasului. Visteria acestuia era atat de plina, incat servea drept banca comerciala, de aici imprumutandu-se chiar si imparatii. Totul era de vanzare. Pe plan spiritual, mantuirea era relativ ieftina, dar totusi aducatoare de venit: argintarii ofereau statuete cu Artemis sau cu templul Dianei, proprietarii de taverne si hanuri ofereau confort, prostituatele isi vindeau trupul, sexul fiind considerat drept act de inchinare. Intr-o astfel de atmosfera, nu e de mirare ca aparitia lui Pavel, cu al sau mesaj despre un zeu nou, Hristos – fara cont in banca si imposibil de induplecat cu arginti – a scandalizat intreg orasul. Pavel predica falimentul: exorcisti si vrajitori, argintari, prostituate si bancheri, toti ar fi ajuns in somaj tehnic daca urmau invatatura sa. Din fericire pentru noi si din pacate pentru ei, viata bate filmul si Hristos idolii pagani. Multi si-au ars idolii inaintea tuturor si au realizat ca “zeii facuti de maini nu sunt dumnezei”. Dar ce sunt atunci? Sunt micii demoni care ne “ajuta” sa-L ignoram/uitam pe adevaratul Dumnezeu; au supravietuit timpului, au insotit crestinismul de-a lungul istoriei si s-au intrupat in idolii moderni. Artemis-ul lor s-a faramitat in mii de zei, colorati si frumos impachetati, pe care ii purtam in inima si-n minte, zilnic. Mai putin vizibili dar la fel de daunatori. Intr-o zi banala, acum aproape doua mii de ani, Isus te avea PE TINE in gand. Ochii Sai sfasiati de durere erau atintiti spre cer, picioarele si mainile tintuite pe o cruce, iar ultimele sale cuvinte au adus mantuirea unui talhar si iertarea calailor Sai. Si tu, intr-o zi obisnuita, vrei nu vrei, ai sute de ganduri ce-ti ocupa mintea, ochii tai privesc in mii de parti, picioarele-ti trec prin zeci de locuri, mainile tale alina pe cineva sau te duc in pacat, vorbele tale incanta sau dezamagesc. Tot ce faci este inchinat pe altarul cuiva, altarul tau, altarul altui om, zeu, Dumnezeu. In lumea noastra, cea in care “Hristos e totul”, uneori nimic nu pare a fi al Sau, pentru ca orice lucru devine idol, cand tine loc de Dumnezeu… Familie, casa, masa, jocuri video, muzica, pornografie, internet, filme, prieteni, carti, baruri, cumparaturi, iubit(a), somn, masina, cruciulita, Kenvelo, fittnes, biserica, cariera, arta, avere, televizor, cafea, zambete si lacrimi, o viata caldicica si o mantuire ieftina. Pe ce altar arde jertfa ta de zi cu zi?

 Articol de Marius B. – Timisoara

Anunțuri

Read Full Post »

Mintea e prea limitata pentru a cuprinde nemarginirea… insa Trinitatea e putin in fiecare din noi.
Acest adevar m-a cutremurat… m-a facut mai responsabila de faptele mele, de cuvintele rostite… de ganduri.d6d4adbcdf1ce2343e4e9a9294929d1d
Daca Tatal traieste prin mine… atunci El nu se inghesuie sa ajunga pe scaunul liber din autobuz, nu se razvrateste cand cineva ii face nedreptate, nu minte.. nu raneste…
Daca Fiul traieste in mine… atunci El nu striga, nu se rasteste cand nu obtine ce vrea, nu arunca … nu distruge…
Daca Duhul respira in mine… atunci El nu judeca, nu gandeste rau, nu ascunde adevarul, nu se mandreste… nu e nemultumit…
Ce multe am avut de schimbat cand am inteles Adevarul Treimii.

Duhul este inima care pulseaza viata… Am primit un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a lui Isus, având ochii inimii iluminaţi. (Efeseni 1:17, 18)
Prin El, care sta in noi, departe de ochii de carne, putem cantarii si alege corect la rascruce de drumuri… Doar El ne poate face una cu Fiul. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său. ( 1 ioan 4: 13 )
Fara de El nu am putea iubi… nu am putea cunoaste … nu am putea trai…
Vreau sa cred ca Duhul are forma de inima.
Poate uneori, de aceea omul deseneaza inimi pe nisip, pe asfalt, pe hartie sau din petale de flori…
E dorinta Duhului de a se exterioriza, de a fauri fapte ziditoare inafara trupului.
E inima care iubeste saracii si are mila de cei cazuti… inima care crede chiar daca nu vede, care iubeste chiar daca nu primeste nimic in schimb… ea cunoaste smerenia si se multumeste cu putin, privind pe altii zambind.
Duhul provoaca ochii sa se inalte, impreuna cu mainile, spre Cer, in rugaciuni…
Sa avem insa grija… exista duhuri care imita forma Duhului, dar faptele lor nu sunt vii… Acestea, de obicei, sunt inimi de piatra… si le poarta acei oameni care nu stiu iubi altceva inafara fiintei lor.

Fiul este Viata … din fiecare om. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. ( 1 ioan 5: 11-12 )
El pune in miscare Duhul.
Strabate fiinta din crestet pana in talpi…
E sangele ce da caldura trupului…
Odata ce Fiul si-a facut drum prin noi, nu mai traim noi, ci El traieste in fiecare zi. Am fost rãstignit împreunã cu Hristos şi trãiesc…dar nu mai trãiesc eu, ci Hristos trãieşte în mine.
Blandetea vocii Lui vorbeste iar eu tac.. El alege sa imparta Jertfa cu cei goi si plansi… cu Zacheii societatii si Martele lumii intunecate… nu judeca.
De El se ating ologii si picioarele se indreapta, orbii il striga cand aud ca trece Fiul, si primesc vederea…
La glasul Lui mortii revin la viata…
Cand Fiul traieste in mine, umbra mea devine Umbra Lui… si vindeca…

Tatal a vrut sa ne asemanam cu El… ne-a facut chip dupa chipul Lui. “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:26).
Trupul nostru este supus Lui… fiindca El insusi este trupul.
Vreau sa cred ca Dumnezeu prin mana mea intinsa ridica ologul… Vreau sa cred ca El paseste peste apele oricarei furtuni iar eu pasesc impreuna cu El…
Vreau sa cred ca ochii mei sunt ferestre prin care se oglindesc Ochii Sfinti spre lume…
Pana si zambetul si conturul lui vreau sa cred ca poarta culoarea Divina…
Si fiindca Tatal m-a cread dupa Chipul Lui… lumea pe strada, ma va confunda cu El… M-am dezbrăcat de omul cel vechi şi m-am îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă deplină, după chipul Celui care m-a creat. (Coloseni 3:9, 10)
In trup, adica in Tatal, sub aceeasi masura sta Fiul si Duhul.
Asa cum omul fara trup nu poate fi un suflet viu… nici Tatal fara Fiul si Duhul nu se poate…
Asa cum omul fara sange e un trup cu o inima rece, fara viata… asa nici Fiul fara Tatal si Duhul nu poate fi…
Si asa cum omul fara inima ar fi un trup si o pata de sange… tot asa si Duhul fara Tatal si Fiul nu ar putea locui printre noi.

E taina unui trup ce prinde viata si miscare cand inima pulseaza sangele … E legea existentei omului… iar omul este chip din Chipul Celui Sfant.
Suntem mai mult decat o carne care umbla… purtam farama de Trinitate in noi…
Datoria noastra este sa ne pastram inima neintinata, sangele curat si trupul sfant…
Ai grija, omule … de Chipul Lui.
Pastreaza Lumina Dumnezeirii curata, intr-o lume cu prea multe stane de piatra si chipuri cioplite-n noroi.

[ Iisus vorbeşte cu ucenicii Săi ]: „Si Eu voi ruga pe Tatal, şi El vă va da un alt Mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Evanghelia după Ioan 14:16-17, 23)

Însă Dumnezeu ne face şi pe noi şi pe voi să stăm fermi în Cristos şi ne-a uns,
punându-şi sigiliul pe noi şi dându-ne în inimă Duhul Său, ca o garanţie.- 2 Corinteni 1:21-22

Articol de Ligia Trinca – Zaragoza Spania

Read Full Post »

Bucurie … de unde??

Atunci cand in inima ta este Dumnezeu – esti plin de bucurie!

Atunci cand stii ca peste orice imprejurare din viata ta domneste Dumnezeu – esti DSCF2201plin de bucurie!

Atunci cand nu vezi lumina dar ii simti puterea de a lumina – esti plin de bucurie!

Atunci cand te simti pierdut dar stii ca Dumnezeu te poate gasi – esti plin de bucurie!

Atunci cand te simti infrant dar stii ca vei fi biruitor – esti plin de bucurie!

Atunci cand pierzi totul dar stii ca vei castiga cerul – esti plin de bucurie!

Atunci cand esti ranit dar te poti ridica, poti merge si poti lupta – esti plin de bucurie!

Atunci cand inima iti plange dar fata ti-e senina – esti plin de bucurie!

Atunci cand poverile sunt grele dar nu le simti greutatea – esti plin de bucurie!

Atunci cand nu vezi capatul drumului dar stii ca mai ai putin – esti plin de bucurie!

Atunci cand e furtuna dar tu stai linistit – esti plin de bucurie!

Atunci cand Domnul Isus e la carma vietii tale – esti plin de bucurie!

E BUCURIA DIN HRISTOS!

Nicoleta Pascu




Read Full Post »

….si pentru ca, imi place sau nu, din inertie sau nu, traiesc in aceeasi lume ca si … o parte din voi (nu toti, pentru ca nu vreau sa ii jignesc in vre-un fel pe cei care nu se regasesc deloc in cele ce urmeaza), mi-am permis sa zic ce am de zis. O lume simpla, dar pe care o complicam noi ori de cate ori avem ocazia, o lume plina de culoare, de emotii, de reactii si relatii…de relatii ‘ca si cum n-ar fi’..,pentru ca se pare ca aceasta sintagma unanim acceptata de generatia noastra ne caracterizeaza foarte bine in doar 5 DSC_0450cuvinte.

O sa astern pe hartie cateva randuri despre ce cred despre acest ‘fenomen’ fara a avea pretentia ca ideile mele sa fie considerate un articol intr-o revista. Priviti-l doar ca pe o pagina de jurnal, pe o insiruire de trairi ce vin ca si o reactie a revoltei mele interioare. O simpla constatare ca superficialitatea a fost adusa la rang de cinste, iar ignoranta la rang de virtute. Si, … , de ce ? Se poate ca o atitudine, justificata uneori, cum ar fi teama de responsabilitate sa fie considerata vinovata pentru acest tip de socializare- ‘relatiile ca si cum n-ar fi’ -ce au devenit sport national. Si pentru ca am fost obisnuiti ca : ‘toate-s posibile’, putem accepta un raspuns pe cat de simplu pe atat de tragic. Da ! se poate.

Ne e teama sa luam atitudine, ne e teama sa fim constanti, stabili si profunzi. Si … atata timp cat avem impresia ca ne e bine in acesta stare ‘de caldicel’ in care nu apare riscul de a ne arde, de ce sa actionam cu hotarare ? de ce sa decidem ca vrem un lucru si sa actionam ca atare ? de ce sa dorim ceva mai mult si ce implica anumite riscuri cand putem sa ne complacem in starea aceasta ? Cum, de ce ? pentru ca perimetrul nostru de maxim confort nu e afectat deloc. Si sa nu aibe cineva impresia ca aceasta stare ne afecteaza doar la nivel social. Deloc ! actiunile, conceptiile, felul de a trai determina atitudinea si perceptia nostra asupra relationarii. Experimentand acest tip de viata invatam , autodidacti, o definitie a relatiei. Iar, (acum vine cu adevarat tragicul) aceasta formula o aplicam si atunci cand autoevaluam relatia nostra cu Dumnezeu. Si avem proasta impresie ca totul este bine. Ca, atat timp cat nu depasim o anumita granita imaginara, dar binedefinita suntem pe o cale buna. Ca atata timp cat nu deranjam pe nimeni(si dati-mi voie ca prin ‘nimeni’ sa-l decriem si pe ‘acel care nu doarme niciodata’, adica dusmanul nostru de moarte) totul este in parametrii normali. Preferam sa fugim de a da fata cu realitatea, sa refulam orice gand ca ceva ar putea sa nu fie in ordine si sa zacem in aceeasi stare. O stare care in urma evaluarii sale….rezultatul e ingrijorator, dar nu destul de alarmant incat sa te ridici, sa iei o atitudine. Simti ca nu e totul in ordine, dar cand te uitit in jur si vezi ca acea stare pluteste in aer, ajungi la concluzia ca ‘e vechi pacatul si nu esti tu singurul vinovat’. Si aceasta concluzie te ajuta deocamdata sa iti amortesi, pentru a nu stiu cata oara, constiinta si sa iti ucizi simturile convingandu-te ca nu e totul asa de negru cum ti se mai pare cateodata. Avem impresia ca daca neglijam spiritualul din viata, inseamna ca el nu exista . Ba, afla ca exista si nu depinde deloc de tine pentru a fi acolo! Singurul care are de pierdut esti tu. Nu te pierde pe drum avand impresia ca daca Dumnezeu este prezent in anumite zone ale existentei tale, totul este sub control. Fii sincer si recunoste macar fata de tine insuti ca l-ai pierdut de ceva timp, iar situatia pe care pana nu demult o considerai sub control, iti scapa printre degete. De fapt, ti-a scapat deja. Poate ar fi o idee buna sa iti depasesti limitele ce le aveai, sa stabilesti ce vrei cu adevarat, unde vrei sa ajungi si oare ce ar trebui sa faci sa ajungi acolo ?!?

In ceea ce ma priveste, consider ca daca am reusit sa starnesc cateva reactii, fie ele ostile sau determinative, la aceste idei, mi-am cam atins scopul, fara a avea pretentia ca stiu mai multe decat altii, ci doar recunoscand public ca am aceleasi cautari ca si voi, nefiind in posesia unei retete magice, doar ca…imi doresc Viata Vesnica, aceea de a-L cunoste pe El, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Cristos pe care L-a trimis El( Ioan 17 :3) .

Bianca – Timisoara

Read Full Post »

Meditatie

Oare de ce suntem emoţionaţi atunci când într-un film cineva este aplaudat în semn de recunoştinţă, I se face o petrecere surpriză, sau descoperim un adevăr tragic? De ce ne năpădesc lacrimile? De ce totul e atât de romantic sau atât de tragic? Atat de frumos sau atât de grotesc? Atât de impresionant şi cu un impact atât de puternic? De ce dragostea e atât de viu colorată şi ne atingexx1 parcă fiecare gest şi fiecare privire? Pare că e ca la carte, artificial şi real în acelaşi timp. Totul e inspirit din viaţă, din trăirile noastre, din sentimentele noastre. Nu sunt o persoană lacrimogenă, deşi în tiparul femeii ar trebui să se înscrie lacrimile pe primele locuri. Lacrimile stau bine în ochii femeilor nu în ochii bărbaţilor –caractere puternice, dârze, protectoare. Nu mă inscriu în acest tipar… prefer dârzenia şi tăria, poate uneori o mândrie… o mândrie care nu duce nicăieri. Ce ar fi dacă aş fi mai liberă în exprimarea sentimentelor? SE spune despre larimi că reflectă slăbiciune şi cei care vor să se opună slabiciunii nu plâng. Asta nu înseamnă că cineva e lipsit de sensibilitate.  Emoţiile nu ocolesc sufletele tari. Maeştrii peliculelor reuşesc tot mai bine să ne rupă de realitate şi să ne transpună mintea, sufletul şi emoţiile pe un alt tărâm. Şi ne simţim bine, ne dă o senzaţie de usurare, să ne identificam sau să dorim să fim sau să atingem un anumit gen de trăiri, ca modelele de acolo… modelele acelea plasticate, dar care sunt prezentate atât de real încât ne dau lacrimile. Nu cred că mai este ceva ce ar putea să ne suprindă sentimentele atât de bine ca acele momente, în care suntem martorii unei situaţii. Pentru câteva ore, ce-i drept, totul redus la minute, în care sunt descrise vieţi sau ani întregi, dar ne afectează. Am rămas cu imaginea unei geniu,  laureat cu un premiu, aplaudat de o sală întreagă pentru munca sa de o viaţă, pentru cel mai bun matematician, pentru cel mai bun scenarist… îmbătrânit şi rămas singur. Oameni cărora li se acordă câteva clipe de scenă, când toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor şi noi suntem profound emoţionaţi. Ce înseamnă să dai onoare unui om! Un om între oameni… Unul singur.  Multi oameni au fost premiaţi şi aclamaţi de-alungul secolelor. Paginile istoriei sunt pline de nume răsunătoare. Au trecut şi le-a rămas doar numele şi faptele… bune sau rele. Nu ştiu care sunt reacţiile noastre la cel mai extraordinar om care a existat vreodată pe faţa pământului… Omul Isus Hristos, aclamat ca rege, batjocorit ca rege, ucis ca rege. Recunoscut ca Rege şi urât ca rege. Cât de mult tremură coarda inimii imaginându-ne pe scena Iersulimului un om smerit, aclamat, lăudat? Ce impact are asupra sufletului nostru imaginea regelui biciuit şi batjocorit? Cuvintele nu pot descrie îndeajuns ceea ce pot descrie sunetele, zgomotele, gesturile…. Mă gândesc daca nu suntem cuprinşi de emoţie gândindu-ne măcar pentru o clipă cum ar fi să fim noi pe scenă, să fim noi aclamaţi. Mă întreb dacă nu cumva firea noastră e atât de sensibilă încât la vederea unui astfel de spectacol este afectată. Şi ne poate sensibiliza mai mult decât nevoia de a ne satisface eul nostru? Sunt lucruri grele pe care trebuie să le punem din când în când în cumpănă, să vedem care este izvorul acele emoţii. Recunosc că sunt uneori pragmatică şi poate vreau să-mi explic tot ce ţine de reacţiile şi sentimentele mele şi nu ştiu de ce nu pot să las lucrurile să decurgă. “Just let it go!” Nu-mi stă în caracter. Poate de aceea pentru că am urmat mult maxina “Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi am urmat-o pentru că nu  am vrut să greşesc. Să nu simt greşit, să nu am emoţii greşite. Paradoxal, poate chiar nebunesc am spune. Poate aţi spune că nu sunt emoţii greşite, pentru că ele vin şi pleacă,  dar urmele care le lasă uneopri ne ingreunează viaţa o perioadă lunga de timp. Şi cea mai acerbă luptă este cea cu sentimentele. Să iubeşti ceea ce nu poţi avea niciodată, să simţi pentru cineva interzis. Asemnea sentimente nu înseamnă decât moartea sufletului. Desigur, niciodată nu o să condamnăm dragostea dintre Romeo şi Julieta şi vom condamna viaţa tânărului Weber dar poate de dragul unui epilog fericit am prefera să alegem o cale mai dreapta, deşi am spune că nu avem de unde şti. Urmează-ţi inima, dar în acelaşi timp fii treaz şi echilibrat. Cântăreşte lucrurile. Dragostea e oarbă dar cei din jur văd. S-au născut zicale şi proverbe, toate izborâte din sensibilitatea sufletului lovit. Mă întreb dacă în momentele pustii chiar nu simt? Sufletul meu e chiar atât de arid încât nu are nimic de spus? Rămân doar la nivelul pragmatic şi fac conexiuni, urmând firescul cotidian? Gândurile mele au amorţit. Sunt obosite şi greu se mai ridică. Sunt stârnite şi o flacără se aprinde … pâlpâie uşor, dar ca orice flacară care nu este întretinută, moare uşor. Mor fără să fie imortalizate, fără să lase urme. Oare ritmul in care trăiesc un mă lasă sa am momentele mele de meditaţie? Nu pot să dau vina pe nimic. Nu sunt alţii de vina!

Emma Domuta – Oradea

Read Full Post »

Atunci cand te astepti mai putin, apar evenimente ce iti tulbura viata. O intamplare nefericita, o stire de ultima ora… Un strigat disperat zvacnind dureros se inalta din adancul sufletului. De ce tocmai mie? se intreaba eul meu in agonie.

Doamne, am umblat pe caile Tale, desi toti imi erau potrivnici, am ascultat poruncile Tale, desi fiecare pas pe calea aratata de Tine se poticnea de vorbele vrajmasilor mei. Am continuat sa alerg spre tinta promisa, chiar daca dovezile mele de credinta erau considerate o aberatie de cei5476624 din jur. Am stiut mereu ca esti cu mine, am stiut ca atunci cand puterile ma parasesc, Tu esti prezent si ma sustii. Cred cu tarie in promisiunile Tale, desi viata mea e uneori asa de nedreapta… Dar de unde stiu eu ce e drept sau nedrept? Tu Doamne sti mai bine decat mine, Tu cunosti totul, ma las in voia Ta, condu  pasii mei…

E atat de trist sa vezi o lume lipsita de bucurie, lipsita de scopuri, cu viziuni amagitoare incarcate de straluciri abisale care, contrar scopului lui Dumnezeu, duc omenirea spre moarte. Nu doar moartea trupeasca cu care suntem  sortiti odata cu caderea primilor oameni in pacat, ci moartea spirituala, vesnica, care desparte pentru totdeauna pe om de Dumnezeu.

Doamne, ma rog zi de zi sa imi intaresti credinta, ma rog pentru familie, copii, parinti, ma rog pentru prieteni si pentru dusmani, revarsa Doamne Harul peste ei, nu lasa ca poarta cerului sa se inchida inainte ca ei sa Te cunoasca. E  cea mai apriga dorinta, e durerea mea cea mai mare…

Domnul imi aude glasul meu, strigatele mele…

Ma incred in Tine,Doamne, Izbavitorul meu…

Cand fiul tau, traieste in neascultare, cand pacatul e la loc de cinste in viata celor dragi, cand tu, un simplu om cu dragoste si teama de Dumnezeu esti privit ca un paria de cei din jur, nu iti ramane nimic altceva decat sa te rogi cu disperare ca puterea divina sa rezolve ceea ce tu, biet muritor, nu poti rezolva niciodata. Ajuta-ne Doamne!

Da-mi Doamne intelepciune si pricepere, da-mi putere sa uit, sa iubesc si sa iert. La Tine e slava, Amin!

09/05/2009  Lucica Boltasu – Spania

Read Full Post »

Am vrut sa dau glas durerii dar lacrimile erau atat de grele sub povara ei, incat s-au inchis in locul tainic, stiut numaimg_3140i de ele, pentru a se sfatui una cu cealalta…

Am vrut sa dau glas bucuriei dar zambetele erau atat de triste, garbovite de povara unui dor neinteles incat s-au adunat pe banca de pe malul marii pentru a se sfatui impreuna…

Am vrut sa  alerg… dar nu stiam daca fug de ceva sau dupa ceva

Am vrut sa strig, dar nu stiam daca este cineva care sa auda ecoul strigatului meu…

Am vrut sa cant, insa versurile se invalmaseau intre ele… fara un inteles anume…

Am vrut sa vorbesc… dar mi se parea ca vorbele erau atat de grele, inca rostirea unui singur cuvant, m-ar obosi ca o zi la caratul pietrelor, intr+o cariera…

Am vrut … dar atat…feli

…am ajuns la o noua rascruce de drum…, astept zorii unei noi zile…, un indicator luminos, pentru drumul pe care trebuie sa plec de acum inainte… Calauza o am… e cu mine aici … fara Ea, innoptam pe strada nesigurantei… si oricat de mare e durerea, oricat de grele sunt cuvintele… Calauza mea mi-e sprijin… ma asculta, ma sfatuieste si imi poarta greutatea acestor bagaje…

Impreuna cu buna mea Calauza… ne sfatuim, ce o sa facem mai departe… si pentru ca Ea stie cel mai bine ce este pe fiecare drum, astept cu nerabdare hotararea Ei… Pana atunci ma cuibaresc la pieptul Ei… Daca aveti nevoie de ajutorl si sfatul Ei…… spuneti-mi si voi vorbi cu Ea….

Nicoleta Pascu

Read Full Post »

Older Posts »